Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 06.07.2018
Apucătorii
     Așezată natural în maniheismul ei ireductibil, bunica nu cunoștea decît două feluri de oameni: buni și... ceilalți. Undeva, în profunzimea sufletului, păstrăm cu toții nestemata Bunătății, credea ea cu tărie, doar că unii, din motive pe care viața nu obosește să le înmulțească și să le aștearnă înaintea fiecăruia, aleg, ori sunt împinși pe căile cele rele. Căile erau rele, cu siguranță; despre oameni, însă, nu putea să spună ea cum sunt. Adevărul despre om îl știe doar Cel de Sus! Ea știa care sunt oameni buni și cîteva categorii precise în care se așează... ceilalți. Fiecare după fire, ori nărav. Ăsta, maică, e apucător! Nu era o etichetă menită neapărat să înjosească, ori să jignească, nu era nici o sentință morală absolută, ci mai degrabă o prevenire. Să știi cu cine ai de a face și la ce să te aștepți de la el!

     Apucător trimite la două trăsături foarte precise. Întîi, o sete de neostoit a posesiei, o înrobire totală sub jugul lui "A avea". Nu doar o patimă, ci o maladivă deformare a constructului interior care aduce în aceeași direcție dorință, rațiune și bucurie, toate închinate lui a avea... avere. Iar, mai apoi, o tărie, dincolo de omenesc, de a nu da din mînă niciodată, sub nici o presiune, pentru nici un motiv, ceea ce a apucat... să apuce. Motivul uman și structura destinului se regăsesc în creația literară, în mai toate culturile lumii. Ca să dau un exemplu, Wilhelm Hauff, Das kalte Herz (Inimă de piatră), sau la noi Gala Galaction, Moara lui Călifar, ori Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu.

     Într-un moment unic al întîlnirii cu sine, consumat public, ceea ce este cu totul extraordinar ca fapt de viață, Liviu Dragnea ne-a așternut limpede în față, nu doar cheia destinului său, ci și tot ceea ce ne putem aștepta de la el, de acum pînă va închide ochii... pentru eternitate. Omul a apucat! Ce? În ordine existențială inversă, mai întîi, o funcție. Una mare, de ștab, dar ce zic eu ștab... mai mult... de zeu... căci zeii erau cei cu puterea de a împărți discreționar celor din jur tot ceea ce ținea de esența vieții lor: bucurii, necazuri, onoruri, putere, fapte mărețe, ori înfrîngeri, răsfăț, ori definitiva condamnare la chinuri eterne. O funcție pe care știe că nu o poate păstra prea mult. Și, atunci? Ceea ce poate și nu vrea cu nici un preț să mai dea din mînă sunt beneficiile funcției, de care nu are de gînd să se despartă cu nici un chip: agoniseala și securitatea personală. Păi, ce... eu sunt prost, ca alții? Ia uitați-vă în jur! Iliescu... a fost mai zeu ca mine de zece ori... și... acum? Acum, se duce la tribunal să lămurească chestiile alea cu genocid și crime împotriva umanității! Ori, Stănculescu, omul care l-a ajutat pe Iliescu să ajungă "zeu"... unde-i acum și cu ce s-a ales, mai la urmă, din viață? Niște pușcărie și degradarea militară??? Roman? Păi, pe urmele lui Iliescu... tot la... ! Dar, Constantines-cu? O amărîtă de fundație și niște congrese la care îl invită alții... nu-l mai știe nimeni, pe-aici prin bătătură, nici dacă se plimbă cu portretul prezidențial în mînă pe Calea Victoriei. Năstase? A învîrtit o lume întreagă pe degete și vorba lui Sir Tobby: "Păi ăsta-i o figură cum nu mai găsești în toată Iliria... un om care cîntă la viola da zgaibarac, mamă, ce-i mai dă cu sacîz, bașca știe și vreo trei patru limbi ca la carte, fără carte, cuvînt cu cuvînt, iar firea l-a înzestrat cu cele mai alese daruri". Păi, ce... era el om doar de trei mii de ducați pe an? Și, ce s-a ales?... pușcăria... mă rog, cu pușculița s-a aranjat, dar... totuși... nu-i kosher! Băsescu s-a făcut om, e adevărat, dar și el e pe tobogan, în jos! Nici el nu știe dacă nu cumva o să-și ducă bătrînețile tot pe la tribunal, cu statul lui paralel, cu tot! Păi, eu nu sunt ca ăștia, eu sunt din alt aluat. Eu, ce-am luat nu mai dau, fie ce-o fi! Cu orice risc... că, oricum, nu e riscul meu, e al vostru!

     Al doilea lucru apucat de Dragnea, cum spuneam, în ordine existențială răsturnată, este "viața". Nici pe asta nu o poate păstra la infinit, știe și el! Dar atît cît o are, nu este dispus nici cît negru sub unghie să lase pe cineva să i-o strice... viața asta... pe care a apucat-o... și la care acum nici douăzeci de ani nici măcar nu visa să viseze!

     E de înțeles, omul, nu-i așa? 
Cornel Codiță
 

 

.