Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 15.04.2016
Ardelean, transilvănean
click aici
Peisaj transilvan de Rareș Kerekes.
     Priceperea spațiului apuseano-mureșeano-secuiesc, care devine pontic doar vara, scapă de multe ori centrismului bucureștean, fără ca asta să fie intenționat. Avem multe de văzut și de făcut prin București, astfel că rareori ieșim din cercul fizic și spiritual delimitat de Centură. Iar odată smulși din acest scut energetic, ne ducem cât mai departe, lăsându-i pe prinții Charles să ne descopere și să ne spună că suntem frumoasă astăzi, să nu ne mai preocupăm.

     Pictorul Catul Bogdan s-a născut în Alsacia, când se termina secolul al XIX-lea, mama sa fiind de acolo, a venit în România pe la 30 de ani și alți 30 de ani, ultimii, i-a trăit la București, dar majoritatea îl asociază spațiului transilvan unde, este drept, a trăit și a muncit fix 22 de ani, la Cluj și la Timișoara. Alegoria sa "Arcadia", în ulei pe pânză, cu un fel de "Dejun în iarbă" pe panoul central, s-a dat, în 2010, cu 4 mii de euro. Nu ne-ar mira să fim întrebați cine este Catul Bogdan, la fel cum s-ar putea să nu se fi auzit de Aurel Ciupe, colegul său de catedră, sau de tragicul Tasso Marchini, studentul lor. Tot Artmarkul a vândut mai multe lucrări de Aurel Ciupe, destul de puțin în comparație cu creația longevivului artist, dar nu s-a trecut de cele 4 mii de euro evocate anterior, dar pentru Catul Bogdan. Și asta deși directorul galeriei Quadro, parteneră a Artmarkului, Sebestyen György Szekely, un redutabil cunoscător al artei transilvane, scria, în 2009, că Aurel Ciupe va ajunge la 10 mii de euro. Criza era, însă, la început, prețurile la artă urmau să scadă, dar vânzările aveau să se înmulțească, desigur, nu la noi. Iar Sebestyen György Szekely curatoriază contemporani, în Ungaria.

     Nici în materie de "Școala de la Baia Mare" nu punctăm prea tare, nu prea o înțelegem, și asta nu numai din cauza limbii administrației, complicata maghiară, pentru că pictura este un limbaj universal. Brâncuși, uriașul universal, nu a avut nicio problemă în a face un simbol al artei din pictorița Margit Pogany, care a participat de două ori la celebra tabără nagybanyeză de creație. Singura abordare profesionistă a subiectului s-a petrecut în 2012, când Lucian Georgescu, visătorul care credea că va face din București un Mic Paris al comerțului cu artă, a pus pe simeze o extraordinară expunere de "băi¬măreni", în colaborare cu galeria MissionArt din Budapesta. Și îmi amintesc și de anii '90, pe la începutul licitațiilor de artă de la noi, când se cumpăra tot ce era cu semnătură maghiară, peisaj de Baia Mare sau, pur și simplu, pictură în culori reci.

     Ardealul are artiști mari cu nume străine. Situația e normală și nu are nimic exotic în ea. În timp ce în Muntenia și în Moldova astfel de nume au o poveste individuală, în Transilvania este firesc să fie mulți artiști unguri și "de alte naționalități", cu toții la ei acasă, și care nu au ezitat să vadă în București metropola unde s-au afirmat. Cei maghiari s-au descurcat mai bine, desigur și singuri, au avut chiar o breaslă a lor, proprie, în care nu erau acceptați și alții. Anul trecut, la Art Safari, Muzeul de artă din Târgu Mureș a venit cu o expunere împărțită în artiști români și artiști maghiari, ceea ce este departe de spiritul unei astfel de manifestări, în aceste vremuri și în aceste locuri.

      Pe de altă parte, dacă știm să citim denumirile maghiare ale localităților transilvănene, vom vedea că mulți dintre artiștii comercializați la Budapesta sau mai departe sunt năs¬cuți în Ardeal. La București apar extrem de rar în licitații, se vând chiar binișor pe la antena din Cluj a unei mari case de licitații din Capitală, și atunci se practică o preempțiune foarte inteligentă, care îmbogățește muzeele civilizației secuiești. Oszkar Nagy s-a născut la Pecica, în Arad, și a murit la Baia Mare, oraș de care și-a legat viața și opera. La Artmark, unde mai este adus, nu a depășit 4 mii de euro, dar tocmai am aflat că "Street in Nagybanya", pictată în 1953, când respectivul oraș se numea, totuși, Baia Mare, s-a vândut cu 4,4 mii de euro. Recordul artistului pe teritoriul României este de 13,5 mii de euro, primiți de casa Quadro din Cluj în 2011, pentru "Strada Cetății din Baia Mare". Se pare că, totuși, în 2009, la Budapesta, Oszkar Celmare a fost vândut cu aproape 35 de mii de euro.

      Mentorul "coloniei" de la Baia Mare, Simion Hollosy, era fiul unui armean venit din Moldova. Acolo se numeau Corbul, nume ușor de tradus în maghiară, dar numele original se pare că era Ardzruni. De altfel, doar specialiștii adevărați au auzit de un Arthur Coulin, Gustav Kollar, Friedrich Miess, pictorii Mattis-Teutsch sau doar Teutsch și, mai ales, Friedrich Bömches. Cu toții sunt artiști de origine germană care au trăit și pictat mai ales la Brașov. Parcă văd și acum un superb nud de Arthur Coulin, plimbat stingher prin București, o vreme, cu ani în urmă, fie pe la licitații, fie pe la târgul de antichități de la Sofitel, până a adunat suma cerută, mii de euro, dar nu multe.

     Din Ardeal avem și actualitatea zdrobitoare a zilelor noastre, un exemplu de manual cum piața influențează creația. Este vorba de fenomenul Adrian Ghenie, artistul din Baia Mare care nu a scăpat nemaghiarizat, dar de cei de la Sotheby's, chiar în seara în care a luat 4 milioane pe opera sa. Este un produs al așa-zisei "Școli de la Cluj" și al mecanismelor occidentale ale pieței de artă de vârf. Lucru puțin înțeles de concetățenii noștri creatori care s-au pus pe pictat în maniera care l-a dat câștigător pe Ghenie, în perspectiva momentului în care vor bate la ușa Sotheby's cu cârca plină de pânze cum nu au mai văzut amețiții ăia londonezi. Iar pe steag să scrie "Să vă arăt eu Ghenie ce nu ați văzut în viața voastră!". Este, desigur o mare naivitate, nu așa se procedează nici dacă ai picta în maniera care l-a dat câștigător pe Francis Bacon, câteva decenii înaintea lui Ghenie. S-ar putea lucra ceva la fundația "Școlii de la Cluj", cât timp îl avem pe marele Corneliu Brudașcu printre noi, măcar să îi spunem că îl apreciem și înțelegem.

     Chiar în aceste zile avem la București Transilvania, mai exact culorile ei. Le-a adus Rareș Kerekes, o metaforă perfectă chiar din nume. Este tânăr, talentat rău de tot, vede culori, le pune vibrant pe pânză, și s-a năs¬cut în cetatea Sighișoarei. Cum românii nu erau primiți pe acolo cam până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-ar putea ca Rareș Kerekes să fie primul și singurul pictor român născut între zidurile centenare ale burgherilor sași. S-a născut și trăiește în cetate, dar a fost și profesor de desen acolo, mai exact în liceul Haltrich, ce ne așteaptă la capătul scării acoperite ce ne duce pe Dealul cu biserică și cimitir. A ajuns în în¬treaga lume, în tabere și expoziții, a desenat coperte de carte, a pictat muzica și pe Enescu pe un zid din Sinaia care ne zâmbește din mașină, a dus peste tot armonia peisajului transilvan și acum, culorile sale.

     Le vedem luna aceasta, pe marmura din Galeria Artelor a Cercului Militar Național. 
MARIUS TIȚA
 

 

.