Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 29.05.2015
Blestemul lui Cain (III)
     Genomul uman era considerat, pînă nu demult, "planul arhitectural" nemodificabil al omului, stabilit din prima clipă a concepției și pînă la finalul vieții. Repetabil la descendenți, acest plan era considerat a fi repetabil, ca secvență genetică, și la nivelul fiecărei celule din corp.

     De aici concluzia facilă că nimic nu este hazard în concepția și dezvoltarea omului, (aproape) totul fiind determinabil, ca în relația mecanică dintre cauză și efect. Or, dacă știm cauza și putem trasa legătura de cauzalitate, putem anticipa și, respectiv, determina efectul. Exact la fel ar putea sta lucrurile cu manipularea genetică. Așa cum unii dintre noi am intuit de ceva vreme, e evident că prin anii "90 ai secolului trecut s-au pus bazele unui adevărat determinism genetic și nu doar ca teorie, ci chiar ca știință aplicată (tehnologie). Și acest curent este, fără îndoială, angoasant.

     Determinismul genetic este o nouă formă de fatalism, unul mai riscant și mai periculos decît cel de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, el putînd reînvia idei greșite ale rasismului secolului al - XX-lea. După această formulă a legăturii de cauzalitate și a manipulării genetice, omul ar fi o ființă a destinului, lipsit de liberul arbitru.

     Românul are o zicală: "Ce ți-e scris în frunte ți-e pus".

     Fasciștii împărțeau lumea în rase superioare și rase inferioare, acestea din urmă fiind marginalizate și, în extremis, exterminate.

     Determinismul genetic poate împărți lumea în oameni îmbunătățiți genetic (enhanced) și oameni "normali", destinați unei vieți la periferia lumii.

     În 1997 am văzut un film cu Ethan Hawk, Uma Thurman și Jude Law care explora exact acest subiect, al segregării rasiale pe criterii genetice. Filmul se numește Gattaca și, deși au trecut aproape 20 de ani de cînd a apărut, este încă foarte actual, întrucît pericolele presupuse de manipularea genetică a ființei umane, doar întrevăzute la acel moment în timp, sunt posibile acum și, de aceea, sunt și mai terifiante. Tehnologia construcției unui copil după planurile arhitecturale exacte ale părinților (copilul să fie un mare atlet, să aibă ochii albaștri, să prezinte risc de infarct zero, să aibă o capacitate cognitivă mare, să trăiască sute de ani) este posibilă aici și acum. Am putea zice că ficțiunea a fost depășită de realitate, din moment ce în Anglia, în anul 2014, s-a reușit construcția în vitro a unui embrion cu gene de la o femeie și de la doi bărbați. Copilul respectiv are, biologic, o mamă și doi tați. Primul "superbebe" din lume, rezultat al unei tehnici de perfecționare genetică pusă în operă într-o clinică privată din Anglia, este copilul unui cuplu de români. Tehnica este denumită "karyomapping" și presupune ca, înainte de implantarea embrionului în uter, genele considerate periculoase (întrucît ar putea determina boli genetice sau degenerative) sunt înlăturate. În cazul bebelușului cuplului de români s-au îndepărtat 200 de astfel de gene considerate periculoase(1). Nu este o tehnică sigură și nici completă, dar cel mai preocupant este costul său foarte ridicat, lipsa banilor putînd face o selecție "naturală" nedorită, puțin compatibilă cu drepturile omului. În afară de faptul că o asemenea tehnică este potențial periculoasă la nivel fizic și psihologic - nu se știe cu ce se umple golul lăsat de cele 200 de gene înlăturate - rămîn probleme etice și juridice delicate de rezolvat. Un doctor ginecolog român, Vlad Tică, se întreba : pînă unde se poate merge cu tratamentul genetic(2)? Într-adevăr, modificarea embrionului nu duce către eugenism?

     Mesajul din Gattaca este, totuși, optimist. Filmul se concentrează pe eforturile unui om normal, nemodificat genetic, de a deveni astronaut. Cu ajutorul unui om îmbunătățit genetic care - ce ironie a destinului - avusese un accident și ajunsese într-un scaun cu roțile, reușește cumva să păcălească sistemul și să zboare în Cosmos, deși nu era construit să facă asta, probînd astfel că lucruri imposibile se întîmplă în fiecare zi.

     Nu există determinism genetic. Omul este o ființă a opțiunii și nu o ființă a destinului.

     Omul a intuit acest adevăr în urmă cu multe mii de ani. În Geneza ni se relatează că Adam a ales să mănînce din mărul cunoașterii, schimbîndu-și, astfel, viitorul.

     "Pentru că ai mîncat din pomul din care ți-am poruncit: «Să nu mănînci!», blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din ele în toate zilele vieții tale!" (Geneza 3 : 17).

     Primul și cel mai important motiv pentru care omul nu este o ființă predestinată genetic ține chiar de genealogie și de strămoși.

     Este evident pentru geneticieni și pentru paleontologi că actuala populație de 7 miliarde de oameni a Terrei este rezultatul încrucișării celor în jur de 200 de homo sapiens care, în urmă cu aproximativ 35 de mii de ani, au plecat din nord - vestul Africii ocupînd, mai întîi, Asia Mică, apoi Europa, apoi Asia și, la final cele două Americi (primii băștinași americani sunt atestați cu teste de Carbon 14 ca fiind prezenți acolo în urmă cu 20 de mii de ani).

     Dacă ne întoarcem în timp 10 generații (200-300 de ani) este posibil să descoperim că avem o mie de strămoși. Dacă mergem mai mult înapoi în timp, să zicem, 1000 de generații, numărul strămoșilor se mărește în progresie geometrică, devenind atît de mulți încît ar putea depăși numărul secvențelor de ADN. De aici concluzia paradoxală că există unii strămoși ai noștri de la care, cel mai probabil, nu am moștenit nicio urmă de ADN.

     Așadar, nu suntem pe deplin țigani, evrei, negri sau europeni. Suntem cîte puțin dintr-o mică parte din strămoșii noștri. De fapt, așa cum speculează geneticienii, fiecare dintre noi are cel puțin 40 de milioane de strămoși.

     Toți cei care sunt în viață în prezent pe Pămînt au un strămoș comun feminin care a trăit în urmă cu 160 mii - 200 de mii de ani. Acest strămoș comun feminin poate fi trasat prin analiza ADN-ului mitocondrial, care se transmite doar pe latura feminină a genealogiei. De asemenea, avem toți un strămoș comun masculin care a trăit în urmă cu 240 de mii - 580 de mii de ani. Acest strămoș comun masculin poate fi dibuit după analiza cromozomului Y care se trasmite doar pe linia masculină.

     Eva mitocondrială este numele convențional dat de geneticieni celui mai recent strămoș feminin comun (most recent common ancester, MRCA). Se estimează că Eva Mitocondrială a trăit în urmă cu 200 de mii de ani undeva în estul Africii(3).

     Adam cu cromozomul Y este numele convențional dat de geneticieni celui mai recent strămoș comun masculin. În mod logic, cei doi ar fi trebuit să trăiască în același timp pentru a fi putut formă un cuplu ...

     Unii spun chiar că cel mai recent strămoș comun al tututor oamenilor care trăiesc acum pe pămînt este cineva care a trăit acum 3500 de ani(4). A fost, probabil, contemporan cu Moise. Oare ce vor fi zis bigoții și rasiștii noștri despre asta? Probabil că viața lor va fi lipsită de orizont cînd vor fi citit asta. Ei bine, le urez ședere plăcută în lumea reală.

     Suntem toți frați.

     Din păcate, suntem rude și cu Hitler.

     A două motivație pentru care determinismul genetic este o teorie greșită este aceea că nu există puritate genetică a unei rase sau a unei populații.

     Din teoria evoluționistă a lui Darwin (o teorie cu multiple confirmări empirice și experimentale care a ajuns să fie greu de combătut chiar și de cei mai duri creaționiști) se desprinde ideea că evoluția se caracterizează prin aceste două fenomene: speciația și hibridarea.

     Speciația este procesul evolutiv prin care, dintr-un strămoș comun, se desprind două specii diferite. Acesta este, în limbajul contemporan al biologilor, un drift genetic. Prin speciație (drift genetic) s-au desprins dintr-un strămoș comun omul și maimuță.

     Hibridarea este procesul evolutiv prin care două specii se reunesc într-un descedent comun. Este ceea ce biologii contemporani numesc flux genetic sau migrație a speciilor. Dintr-un măgar și o iapă rezultă un catîr. Dintr-un măr și un par rezultă o mara - pară.

     Geneticienii au descoperit că, în timp, organismele pot suferi mutații genetice, adică alterări ale secvenței inițiale de ADN (ale codului genetic). Este posibil, de exemplu, că pigmentul diferit al pielii, formă ochilor, înălțimea medie etc. să fie rezultate ale unor mici mutații genetice. Sau, așa cum se va vedea mai jos, aceste modificări și diferențieri pot fi rezultatul unor factori exteriori, de mediu.

     Speciația, hibridarea și mutațiile genetice sunt cauzate, cel mai probabil, de selecția naturală. Sub presiunea nevoii de perpetuare a speciei, organismele se adaptează. Rezistă cel mai puternic. Supraviețuiește cel mai capabil de adaptare.

     Din acest punct de vedere, e interesant ce spunea Ulrich Bahnsen(5). Specia Homo sapiens este într-un proces de turbo-evoluție. Civilizația, de la începutul erei timpurii, s-a accelerat de 100 de ori. Sunt zone ale genomului uman care s-au dezvoltat mult mai rapid și mult mai mult decît ale oricărei alte primate. E foarte probabil că, în aceste condiții, va urma o speciație. Iar, dacă urmează o speciație, înseamnă că trebuie să ne așteptăm că omul actual va deveni (dacă nu cumva este deja) punctul nodal din care se va desprinde o altă specie de om, un ultra-om. Ce importanță ar mai avea, într-o asemenea eventualitate, discuțiile despre puritatea rasei?

     În plus, există o a treia motivație pentru care teoria determinismului genetic este greșită. Poate că această a treia motivație este, de fapt, cea mai puternică.

     Atunci cînd Bill Clinton a anunțat, în 2000, că America a descifrat genomul uman (concept denumit de Clinton "Cartea vieții", utilizînd un pic forțat și cam blasfemiator un termen din Apocalipsa), el a ignorat, probabil involuntar, studiile de epigenetică și, mai ales, a ignorat constatarea simplă a acestor studii că genomul nu este un text stabil pre-determinat. Nu poți "citi" un om descifrîndu-i genomul, deci nu există predestinare genetică(6).

     În realitate, (epi)genomul nostru este în permanentă construcție și modificare. Trupul și sufletul, sănătatea, boală, dezvoltarea și îmbătrînirea, toate sunt influențate de o alternanță genetică și de factori externi a căror complexitate refuză orice model și orice predicție. Fiecare om, ba, mai mult, fiecare celulă a corpului sau, reprezintă un univers genetic în sine și pentru sine(7). Fiecare celulă conține o pereche de 23 de cromozomi X. La bărbați, se adaugă un cromozom Y. Arhitectura acestora este de o diversitate infinită.

     Pe de altă parte, cromozomii nu conțin decît în proporție de 50% molecule de ADN. Restul sunt proteine (histone) în jurul cărora se încolăcesc spiralele (helixurile) de ADN. Iar acestea pot fi supuse unor modificări externe. Aceste proteine sunt purtătoare de informații și markeri epigenetici8. Așadar, factorii de mediu înconjurător se pot "impregna" în moștenirea genetică. Este ceea ce în biologia moleculară se numește epigenetică(9).

     Genele și acel "ceva" în plus care compune, alături de gene, cromozomii, transmit și moștenirea emoțională sau culturală. Este ceea ce ne învață epigenetica.

     Este tulburător că aceste "semnături" genetice transmit nu doar modificări fizice, dar și stări emoționale (frică, fobiile, angoasele și alte emoții negative) și chiar trăsături culturale și talente artistice. Cercetările de epigenetică par să ducă la concluzia că evenimente traumatizante din trecutul nostru sau al strămoșilor noștri lasă "cicatrici" emoționale la nivelul ADN-ului. Acestea nu sunt simple amintiri, ci determinanți intrinseci ai unor trăiri similare la urmași. Ele nu dispar, chiar dacă sunt uitate. Cei doi inventatori ai conceptului de epigenetică (Szyf și Meany) susțin că aceste stări emoționale sunt ca un fel de "reziduu molecular", care rămîn parte din codul nostru genetic și, deși uitate, riscă să reapară la a două sau a treia generație ori chiar mai tîrziu. Ei susțin că ADN-ul rămîne la fel, dar tendințele psihologice și comportamentale, care pot fi moștenite, se pot modifică. Sau că, dimpotrivă, mecanismele epigeneticii nu țin doar de deficit și slăbiciune, ci și de rezistență, forță vitală și educație.

     Sub influența unor factori externi, prin gene se transmit trans-generațional emoții, cum ar fi teamă, angoasă, ura, suferință generate de foamete, efectele negative sau secundare ale medicamentelor, drogurilor și fumatului ("păcatele tatălui"), dar și "patern"-ul cultural și apartenența la grup.

     Sună ciudat, pare scenariu de film horror, dar este adevărat: fobiile, cum ar fi arahnofobia (teamă de păianjeni), claustrofobia (teamă de spații închise), și chiar xenofobia (teamă de străini) pot fi moștenite. Moștenirea trans-generațională epigenetică înseamnă transmiterea ereditară a informațiilor exterioare, din mediul natural, social și cultural în care au trăit strămoșii apropiați (4-5 generații). Aceste informații determină schimbări chimice ale genomului, nu atît de drastice încît să devină mutații genetice sau saltul de la o specie la altă, dar care afectează modul în care ADN-ul este "împachetat" și replica la moștenitori, fără a-i altera secvență(10).

     Epigenetica este la fel ca schimbările climei. Variații mici de temperatură, de presiune a aerului, de umiditate, lucruri mici care nu pot fi prevăzute "la fața locului", pot provoca în lanț, la capătul celălalt al planetei, consecințe gigantice. Acesta este așa-numitul "efect fluture" din teoria haosului: o simplă bătaie din aripi a unui fluture, un lucru atît de mic încît trece, de regulă, neobservat, poate provoca un taifun în Japonia. Dar variațiile climatice, oricît de drastice, nu modifică climatul, acesta fiind un trend al climei care se modifică, adică suferă mutații ample, doar la intervale foarte mari de timp. Schimbarea climatului înseamnă trecerea într-o altă eră. Așa a fost, spre exemplu, succesiunea glaciațiune - potop - era actuală. Tot așa, epigenetica nu modifică esențial ADN-ul, nu generează mutații care să ducă la apariția altei specii, ci modificări vizibile în perioade de timp ce acoperă 4-5 generații (100-150 de ani). Mutațiile necesare apariției unor noi specii necesită, spre comparație, perioade lungi de timp, ere întregi.

     Epigenetica transgenerațională probează faptul că de la unii strămoși putem să nu moștenim nicio genă. Mai mult, moștenirea epigenetică se transmite deseori în salturi (de la străbunic la strănepot), ca într-o legitate a haosului care refuză orice clasificări și predicții.

     Transmiterea la strănepoți a "păcatelor" străbunicului ar putea speria, deși e clar că moștenirea culturală, a talentelor artistice (e posibil că într-o familie de rapsozi să existe mulți membri fără niciun fel de talent pentru muzică, dar, de regulă, acest talent se transmite, și nu doar prin educație, ci chiar prin moștenire epigenetică), a emoțiilor pozitive și a rezistenței epigenetice la intemperii ar trebui, dimpotrivă, să ne dea confort.

     O explicație a acestor ciudățenii pare a fi aceea că sperma poate fi impregnată cu markeri ("semnături") externi care transmit aceste modificări (mutații) genetice între 3-4 generații. Geneticienii denumesc acest tip de semnătură genetică "mecanism de metilare". Alimentarea celulelor cu mai mult sau mai puțin methyl, compus care se atașează de histone și care afectează expresia ADN-ului aflat în vecinătate, poate însemna că grupurile de methyl atașează ADN-ului celular numai acele proteine particulare necesare acelei celule, care devine astfel : celulă pancreatică, hepatică, sanguină etc. O celulă a creierului conține același ADN că și o celulă a ficatului dar, cumva, "știe" codul necesar pentru a se alimenta doar cu acele proteine care îi sunt necesare pentru a fi celulă a ficatului sau a creierului. Și aceeași celulă este unică, irepetabilă. Grupurile de methyl sunt atașate de gene, dar sunt, totuși, separate de dublul helix al ADN-ului.

     Este posibil că aceste modificări epigenetice să fie rezultatul unui tip special de iluzionism practicat de unele proteine care uneori "păcălesc" sistemul imunitar, emițînd informația falsă că ar fi viruși sau alți agenți infecțioși cînd, în realitate, sunt proteine. Acești "iluzioniști" sub-moleculari se numesc prioni. Nu sunt viruși sau alte organisme unicelulare, întrucît nu se pot reproduce singuri, ci proteine, fără ADN propriu. Se pare că aceste proteine au capacitatea de a determina unele celule să se auto-replice, fără "ajutorul" programului genetic impus de ADN, ceea ce, la om, poate cauza boli degenerative că Alzheimer, Parkinson, Creutzfeldt - Jacob (boală vacii nebune) sau demență. De asemenea, prionii par a avea capacitatea de a "îmbrobodi" unele proteine care conțin modificări ce ar putea dauna organismului, ascunzîndu-le efectele. Conform geneticianului american Susan Lindquist, prionii au capacitatea "aproape magică" de a ascunde efectele potențial detrimentale ale unor proteine, făcîndu-le să pară că au dispărut, exact la fel cum un iluzionist ascunde un iepure în pălărie. Organismul este, cel puțin temporar, salvat, întrucît acele efecte sunt blocate. Prionii-iluzioniști se activează, după toate probabilitățile, în condiții dramatice care ar putea afecta organismul la un moment dat. Spre exemplu, dacă organismul este supus unor temperaturi extreme. Lindquist a descoperit, experimental, că diformitățile unor insecte, absente la exemplarele normale, sunt cauzate de incapacitatea prionilor de a ascunde efectele unor proteine, și nu unor mutații genetice. Adică, acele "mutații" ar fi putut există la toate acele insecte, dacă cele mai multe dintre ele nu ar fi avut prioni care să le ascundă eficient efectele (n.n. - e clar că nu mai vorbim de mutații, cînd aceste modificări ar putea apărea la toate exemplarele, dacă nu ar funcționa mecanismul de ascundere "pus la punct" de prionii iluzioniști ...). În plus, Lindquist a demonstrat pe cale experimentală că acești iluzioniști au și capacitatea de a înmagazina în interiorul genomului efectele ascunse, nedorite, ale unor proteine. Că niște baterii mobile, aceste proteine "îmbrobodite" (cuvîntul în engleză este chaperoned, fiind derivat, probabil, din francezul chaperon = glugă, fes) se pot transmite la descendenți. Iar la descendenți, probabil, organismul receptor nu va mai fi capabil să țină în mod eficient ascunse aceste efecte nedorite, de unde posibilă degenerescență(11). Sistemul imunitar interpretează informația că fiind corectă și atacă acești prioni pe care îi consideră agenți infecțioși, de unde alte posibile modificări de ADN. Lupusul, spre exemplu, este o boală autoimună în care propriul sistem imunitar luptă contra organismului pe care, în mod normal, ar trebui să îl apere, dar face acest lucru anormal pentru că, probabil, este păcălit de acești "iluzioniști" de nivel infinitezimal, denumit prioni.

     În altă ordine de idei, epigenetica probează experimental că tot ce mănînci, beai, ingerezi, inclusiv medicamente, tutun sau droguri, toate acestea pot afecta generațiile viitoare. Acidul folic pe care îl iau femeile însărcinate pentru a evita riscuri ale unor defecte congenitale, precum și cel pe care îl consumă copiii în laptele praf este un purtător de methyl, care poate determina modificări epigenetice. Toate cerealele pe care le mîncăm noi și copii noștri sunt "fortificate" cu acid folic. În plus, luăm suplimente alimentare, de genul multivitaminelor, care sunt, de asemenea, determinanți ai unor modificări epigenetice. Cu aceste medicamente, suplimente sau ingrediente "minune" se rezolva, teoretic, unele probleme ale generației actuale, dar se generează risc de afecțiuni la generațiile care vin, cum ar fi autismul, sindromul Down sau lupusul. Vaccinurile, de asemenea, ar putea avea efecte epigenetice. E posibil că înmulțirea numărului de cancere, depresii, Alzheimer, să fie cauzată și de acești factori epigenetici angrenați de alimentația și medicamentația ultimului secol. Nu se știe încă. Moshe Szyf susține chiar că "greutățile ridicate [și energizantele înghițite, adaug eu] de tată pentru a face mușchi, dietele severe pe care le ține mama pentru a slabi", toate acestea pot afecta nepoții și strănepoții celor doi. E clar, însă că descoperirile epigeneticii probează că fiecare dintre noi avem o responsabilitate pentru integritatea genomului uman. Epigenetica ne spune că lucrurile mici din viață noastră pot avea efecte de mare amplitudine în viitor, în viață altora(12).

     Jean-Baptiste Lamarck, biolog francez din sec XIX, un fel de concurent al lui Darwin, a susținut că unele organisme degenerate transmit propriile defecte generațiilor viitoare. Lamark a fost multă vreme (și rămîne) ostracizat, întrucît, extrapolînd această idee la oameni, ea ar fi putut alimenta teorii rasiste. De altfel, unul dintre pionierii crimonologiei moderne, Cesare Lombroso, explică tentațiile sau pulsiunile criminale ale indivizilor prin stigmatele pe care aceștia le purtau, moștenite fiind de la părinți degenerați (ați auzit, desigur, de "omul lombrosian", prezența episodică în romanele lui Emile Zola). Au fost, din păcate, chiar și politicieni importanți, în esență democrați și umaniști, care au luat de bune aceste teorii. Așa a fost, spre exemplu, Theodore Roosevelt, fost președinte al SUA care, în anul 1913, spunea că societatea nu face nicio afacere dacă permite degeneratilor să-și perpetueze specia. Iar de curînd, un specialist în biologie moleculară, Oliver Rando, de la Școala medicală din Worcester a Universității din Massachusetts, a ajuns, pe cale experimentală, la concluzia că acest gen de moștenire a "păcatelor tatălui" chiar se întîmplă în cazul unor animale(13).

     Este cert un singur lucru. Că nu știm. Nu se știe de ce unii dintre nepoții masculini ai unui bărbat sunt "beneficiarii" calviției bunicului, în timp ce alții nu au această "șansă". Nu se știe cu exactitate de ce, spre exemplu, unii dintre nepoții unui bărbat care, în copilărie, a suferit de foame, sunt expuși riscului de atac de cord cauzat de obezitate sau de ce femeile care au început să fumeze înainte de vîrstă de 11 ani au născut băieți predispuși la obezitate. Se știe doar că fenomenul există și se știe că nu toți descendenții moștenesc aceste riscuri. Se pot întîlni și "salturi" peste generații - spre exemplu, o modificare epigenetica găsită la stră-bunic se regăsește peste patru generații, la strănepot, generațiile intermediare "scăpînd" cumva acestei reprogramări epigenetice a străbunicului. Unele gene, pur și simplu, scapă acestei influențe externe. Spre exemplu, ochii albaștri sunt, după toate probabilitățile, modificări epigenetice. Un individ cu ochi albaștri poate proveni dintr-o familie de afro-americani în care nimeni din neamul sau aflat încă în viață nu are ochi albaștri și poate avea urmași care să repete modificarea la cîteva generații distanță și, în orice caz, în mod selectiv. La fel este cazul albinoșilor. De aici și formulă "epigenetica transgenerationala", întrucît aceste modificări nu se transmit din generație în generație, ci "sar" peste una sau mai multe generații.

     Epigenetica nu este că un blestem al lui Cain. Ultrareligioșii nu trebuie să se entuziasmeze, chiar dacă în Biblie stă scris:

     "Glasul sîngelui fratelui tău strigă către Mine din pămînt. [...] zbuciumat și fugar vei fi tu pe pămînt" (Geneza, 4 : 10,12).

     "... tot cel ce va ucide pe Cain înșeptit se va pedepsi. Și a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, că tot cel care îl întîlni să nu-l omoare" (Geneza, 4 : 15).

     Ca și Cain, toți suntem irepetabili. Și, spre deosebire de Cain, foarte puțini oameni devin fratricizi în speranța bizară de a se face plăcuți lui Dumnezeu.

     Epigenetica nu este nici că blestemul din Biblie, care îl urmărește pe osîndit nu doar pînă la moartea să, ci și timp de 7 generații după el. Genomul este tiparul vieții, dar epigenomul este schița acestuia tipar, software-ul care îl face să funcționeze. "Scuturați-l îndeajuns de bine și îl veți putea curați, scăpînd astfel, de "blestemul" familiei"(14).

     Poți alege sau decide dacă ești un om bun sau rău. Iar părinții, comunitatea, amprenta culturală, toate acestea pot determina, în mai mare măsură decît genele, comportamentul și destinul unui om.

     Deși trecutul alor noștri se regăsește în noi, mai mult sau mai puțin evident, fiind purtat de noi prin moștenire emoțională sau culturală, epigenetica transgenerațională ne învață că nu există un determinism genetic. Populațiile și indivizii se pot schimba, inclusiv prin acțiune conștientă.

     Dacă credem prostește că genele ne determina viață și destinul pierdem controlul asupra vieții noastre. Or, noi (încă) avem posibilitatea de a opta. Omul e om tocmai pentru că poate opta, schimbîndu-și viitorul.

     Omul e o ființă a probabilului, nu una a destinului. Numai Cain își poartă pecetea pe frunte la nesfîrșit. 
Avocat GHEORGHE PIPEREA
 
     Nota
     (1) A se vedea http://adevarul.ro/news/societate/cum-fost-creat-superbebe-metodele-motivele-interventiei-geneticienilor-britanici-micutului-lucas-neagu-1_555c97b2cfbe376e3568b29e/index.html. Ziaristul trage concluzia - cam prea entuziastă - că bebelușul Lucas Neagu este primul copil complet sănătos din Europa...
     (2) Ibidem.
     (3) Cei religioși s-ar putea să fie surprinși de această constatare: în Biblie se vorbește de Eva mitocondriala. În Geneză, 3 : 20 stă scris: "Și a pus Adam femeii sale numele Eva, adica viața, pentru ca ea era să fie mama tuturor celor vii".
     (4) http://www.scientia.ro/homo-humanus/75-granitele-gandirii/4879-genealogia-pe-baza-adn-ului.html
     (5) Ulrich Bahnsen, AND-ul: dispariția unui mit, în Die Zeit, 12.06.2008, preluat pe site-ul Quibono, la adresa http://quibono.net/adn_disparitia_unui_.html.
     (6) Este interesant că există, în prezent, încercări de a descifra epi-genomul uman. Proiectul Genomului Uman, condus de SUA și făcut public în anul 2000 de Bill Clinton, a cartografiat peste 3 miliarde de perechi de baze nucleotide în ADN-ul uman. "Harta" rezultată, un volum uriaș de informație, ar fi o picatura într-un ocean față de o eventuală hartă epigenetică a omului. Markerii epigenetici sunt diferiți în fiecare țesut și, în plus, se schimbă permanent. Un singur individ nu are un singur epigenom, ci o multitudine de epigenoame. Epigenomul este ca un software care este capabil sa induca hardware-ului ADN să "fabrice" o impresionantă varietate de celule, țesuturi și comportamente individuale. A se vedea Ethan Watters, DNA is not destiny : the new science of epigenetics, editorial, nr. din nov 2006, aici: http://discovermagazine.com/2006/ nov/cover.
     (7) Ididem.
     (8) Emma Whitelaw, citată aici: Ethan Watters, DNA is not destiny: The new science of epigenetics, editorial, http://discovermagazine.com/2006/nov/cover.
     (9) Epigenetica este rezultatul juxtapunerii pe cuvîntul genetica a cuvântului epi din greaca veche care, conform Wikipedia, înseamnă de dincolo de-, din afară-; epi-genetica inseamnă, deci, de dincolo de genetică. Cuvântul a fost pentru prima dată utilizat de Moshe Szyf și Michael Meany.
     (10) Cei interesați pot vedea, pentru mai multe amănunte, un articol publicat în Revista Nature de Virginia Hughes: Epigenetics: The sins of the father. The roots of inheritance may extend beyond the genome, but the mechanisms remain a puzzle, 05 March 2014. Iată link-ul: http://www.nature.com/news/epigenetics-the-sins-of-the-father-1.14816.
     (11) O parte din aceste concluzii sunt expuse aici: SL Lindquist, I Berlin, True HL, Epigenetic regulation of translation reveals hidden genetic variation to produce complex traits, Nature, sept 2004. Mult mai recent, concluzii și analize ale subiectului se găsesc aici: Susan Linquist, Randall Halfmann s.a., Prions are common mechanism for phenotypic inheritance in wild yeasts, Nature, febr 2012. Wild yeast = drojdii salbatice. Despre odiseea cercetărilor efectuate de Lindquist încă din anul 1971, a se vedea un scurt material scris de Bijal P. Trivedi, Prions and chaperons : outside the fold, revista Nature, nr. din februarie 2012; articolul se găseste aici http://www.nature.com/news/ prions-and-chaperones-outside-the-fold-1.10026.
     (12) Moshe Szyf, citat aici: Ethan Watters, DNA is not destiny: The new science of epigenetics, editorial, http://discovermagazine.com/2006/nov/cover. Mă întreb, retoric, desigur, dacă o fi posibil (sau o fi bine) să se caute un medicament epigenetic care să elimine acei markeri nedoriti? De exemplu, să dezinhibe toate simțurile, făcăndu-ne să vedem mai bine, să memorăm mai bine și să învățăm mai rapid, să fim mai rapizi și rezistenți? Sau să ștergem din istoria epigenetică proprie toate relele cu care s-au confruntat străbunicii noștri, toate războaiele, foametea, abandonurile care ar putea să ne afecteze viața și, prin salt transgenerațional, viața descendenților noștri?
     (13) Ibidem.
     (14) Dan Hurley, in Revista Discovery, nr.din mai 2013, editorial: Experiențele îsi lasă semnele epigenetice în genele tale. Iată și linkul: http://discovermagazine.com/2013/may/13-grandmas-experiences-leave-epigenetic-mark- on-your-genes. E interesant, totuși, ca în Biblie apare acest concept, nenumit, dar simțit deja încă de acum 3000 de ani, concept pe care noi, cei ce trăim în sec XXI, abia acum am reușit să îl denumim epigenetica transgeneraționala. 

 

.