Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 06.11.2017
Căutând ștampila prin Casa Poporului
click aici
     Casa Poporului este a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, conform World Records Academy, măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălțime, și 92 m sub pământ, are 9 nivele la suprafață și alte 9 subterane.

     Săptămâna trecută am resimțit din plin toate aceste date, mai puțin partea subterană, chiar atât de jos nu am ajuns. O sarcină de serviciu, prezența la una dintre multiplele comisii parlamentare, care în general nu fac decât să consume multe vorbe, m-a adus la poarta dedicată intrării în zona Senatului. Cum în ultima lună am mai fost de câteva ori în aceeași clădire, dar nu ca "titular" acreditat, nici prin cap nu mi-a trecut că în următoarele ore voi avea șansa să mă simt ca în mileniul trecut, atunci când am debutat în presă.

     Ajuns la Senat, am explicat la poartă scopul vizitei și că am fost acreditat doar cu câteva ore mai devreme de către redacție, așa că nu am o acreditare permanentă pe Senat. Doamna de la intrare, amabilă mi-a solicitat cartea de identitate, mi-a scanat-o, a făcut un fel de copie, a băgat-o într-o punguță de plastic dotată cu lanț, a zis că e în regulă, dar că acolo unde mă duc trebuie să pun o ștampilă pe copie, că "altfel nu vă mai dau buletinul". Nu am comentat, deși la precedentele descinderi am primit un cartonaș dotat cu lanț pe care scria "vizitator" și care nu necesita nicio viză ulterioară. Am mai întrebat unde este sala comisiei, doamna a căutat prin calculator și mi-a spus: "etajul cinci, camera cincizeci - șaptezeci". "Cincizeci sau șaptezeci?", am întrebat nedumerit. "Nu, cincizeci - șaptezeci e sala". "Aaaa, cinci mii șaptezeci?", "Da". Uneori numerele mari inhibă!

     Am trecut și de poarta dedicată detectării metalelor, cu tot cu catarama de la curea, catarama de la ceas și trei monezi de 10 bani, care sună la fel de strident ca niște arme, și m-am avântat spre lift. Nu a durat mult și am ajuns la etajul cinci. Am luat la pas primul hol, cap - coadă, dar am găsit doar camere cu număr mic. Pe al doilea hol ceva mai întuneric, așa că am ratat "cincizeci - șaptezeci" și am ajuns pe un al treilea unde am constatat că deja eram la cincizeci și unu cu douăzeci. Am revenit, dibuiesc camera și când dau să intru văd că mă strigă disperat un domn aflat la capătul holului trei. Sunt foarte cunoscut, mi-am zis în sinea mea. Nu! Domnul era "stăpânul" respectivului birou și dorea să afle ce vreau. I-am explicat, mi-a explicat și așa am aflat că ședința "mea" e în alt loc, "este la pm, o să vedeți că e presa adunată". Deja inhibat, nu mai cer alte explicații și cobor la etajul patru, gândind că "pm" o fi un patru mai de interior. Scuze pentru ignoranță.

     La etajul patru am plimbat ochii pe toate ușile cale de trei holuri uriașe, după care m-am repezit ca un uliu spre prima ființă vie care mi-a aparut în cale. Întreb de comisie, habar nu avea și atunci îmi încerc norocul și o chestionez dacă știe ce înseamnă "pm". Știe și cu amabilitate mă duce spre lifturile care ajung la "parter-mezanin", pentru că sunt șanse mari să nu le găsesc singur. Cobor cu liftul, găsesc comisia, găsesc presa, rezolv jumătate din problema jurnalistică pentru care mă deplasasem și din lipsă de ocupație, se anunța o pauză de 2-3 ore, încep să întreb de locul unde trebuie să pun ștampila. Doi jurnaliști mai experimentați, adică mai de vârsta mea, aveau acreditări permanente, nu erau ei oameni de ștampilă. O domnișoară mi-a zis că habar nu are, altul a zis că să mă duc la biroul de presă și a început să-mi explice unde-l găsesc. După trei minute am crezut că mă trimite pe Lună. Îmi dă și numărul de telefon de interior, patru cifre, îl aveam, dar de unde să scot un telefon fix să sun pe interior? Știam de telefonul de la poartă, dar asta însemna deja să ies, iar eu nu puteam să ies fără buletin, că după aceea nu mai aveam cum să intru fără el. Nebunie curată. Inhibat ca un debutant, decid să plec de capul meu. Nu sun nici în redacție să întreb, am orgoliu de ziarist vechi, trebuie să mă descurc. Cobor pe scări la parter, mare greșeală, buluc de doamne și domnișoare participante la Conferința Femeilor Francofone. Mă învârt pe două trei holuri super largi, dar pe cine să mai întreb în asemenea mare de femei, unde să o găsesc pe aceea care cunoaște harta clădirii? Nu întreb eu, dar mă întreabă ea, tânără, îmbrăcată cu un costum popular african (așa cred), într-o franceză pe care nu o mai auzisem niciodată. Era ceva cu cafea. Îi explic ca un savant un drum către niciunde. Ce mai conta, oricum nu-mi pricepea franceza, și în caz că da, oricum urma să se rătăcească. Plec spre "pm" hotărât să iau liftul spre "cincizeci-șaptezeci". Îmi încerc norocul, ajung, dar aflu că de acolo nu o să obțin nicio ștampilă. Iau holurile la rând poate găsesc ceva cu presa. Pe hârtia de la gâtul meu scria un 5035, dar acolo erau niște oameni de la IT. Iau ușile la rând. La un moment dat deschid și îl văd pe Nicolicea, exact Eugen Nicolicea, îmi zic, "ce naiba, am deschis televizorul?", închid repede, știu că e mai "înfipt" cu ziariștii și îmi continui căutările. Mai dau trei ture de holuri, și în final găsesc o ștampilă, nu exact aceea care îmi trebuia, dar "merge și asta la poartă". Dacă merge, merg. Nu trecuseră cele două ore de pauză, dar nici mult nu mai era.

     Revin la comisie, mai stau, mai aștept, mai ascult, termin treaba și plec. La poartă doamna preia hârtia ștampilată, fără să se uite la ștampilă, îmi dă cartea de identitate și plec.

     Am scăpat! 
DAN NICOLAIE
 

 

.