Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 02.10.2017
Ce se întâmplă cu Catalonia?
     Parcă e un făcut, dar anul 2017 a fost și va rămâne unul al confruntărilor electorale cu impact asupra viitoa¬rei arhitecturi europene. Între aces¬tea se află și referendumul catalan, cel Kurd privind independența sau, când se va organiza, cel românesc privind (re)definirea iliberală a constituției. Departe de a fi doar o problemă internă spaniolă, cum încearcă să prezinte situația guvernul de la Madrid, organizarea și desfășurarea referendumului de duminică din Catalonia influențează, prin consecințele sale politice, oricare vor fi acestea, arhitectura politică europeană.

     În afara Cataloniei, alte mișcări pentru autonomie sau independență, precum cele din Scoția (Partidul Național Scoțian), Țara Bascilor (ETA - Euskadi Ta Askatasuna, acționează de o parte și de alta a Pirineilor, atât în Spania, cât și în Franța influen¬țând diferite forme de organizare politică), Irlanda de Nord (Sinn Fein, aripa politică a IRA- Armata Republicană Irlandeză), Corsica (FLCN - Frontul de Eliberare Națională a Corsicăi), Flandra (Vlaams Belang - Interesul Flamand nu mai are aceiași forță la începutul mileniului, dar a fost înlocuit de mult mai eficientul electoral NVA- Noua Alianță Flamandă, devenit cel mai mare partid politic al Belgiei și aflat din 2014 la guvernare), Nordul Italiei - Padania (Liga nordului), Insulele Feroe (unde se va organiza un referendum în 2018, care ar putea duce la declararea independenței față de Danemarca), ba chiar din Bretania franceză (Partidul breton) și de la noi, din Ținutul secuiesc (Consiliul Național Secuiesc) vor fi influențate, atât în ce privește tacticile cotidiene, dar și în definirea strategiilor pe termen scurt sau mediu, de acest referendum.

     În fața atitudinii ostentative a guvernului catalan, reacția guvernului spaniol, și în primul rând crisparea primului ministru Mariano Rajoy, a fost cel puțin neinspirată. Recursul la violența polițienească nu a făcut decât să reamintească celor ce uitaseră originea franchistă a Partidului popular spaniol. Nu numai că folosirea forței polițienești a permis compararea actualului regim spaniol cu cel franchist, dar a revigorat cele mai negre amintiri ale războiului civil.

     Francezii au un proverb, "il ne faut pas reveiller le chat qui dort" (nu e bine să trezești pisica ce doarme). Ori, tocmai asta a făcut guvernul spaniol: a trezit demonii franchismului, alimentând, probabil din calcul politic, naționalismul spaniol, dar oferind totodată și o platformă de manifestare a rezistenței republicane. Folosind acest ultim filon, oricare va fi fost prezența la referendumul de duminică, este probabil ca guvernul de la Barcelona să anunțe simbolic nu doar independența, dar și instaurarea republicii Cataloniei. Pariul independentiștilor catalani a fost reușit: aceștia au demonstrat că "poporul catalan" chiar există, că votează și că dorește independența.

     Caracterul esențialmente nedemocratic al referendumului este cât se poate de bine reliefat de ceea ce s-a întâmplat cu Catalonia. Dar, pe cât de nedemocratic a fost referendumul (care a redus o problemă complexă la un simplu vot "în favoare" sau "împotrivă", ca să nu mai vorbim de faptul că pro-spaniolii nu au participat deloc la referendum), pe atât de complicată va deveni problema independenței efective a provinciei. Ar putea duce toate acestea la un eventual Catxit? Cel mai probabil, nu! Dar ieșirea din impasul în care intransigența premierului spaniol Rajoy și determinarea președintelui guvernului autonomist catalan Puigdemont nu se poate realiza prin referendum, ci prin găsirea unui baze pentru consens. Pactul de la Moncloa, prin care se stabilea acum 40 de ani, în octombrie 1977, un compromis politic pentru tranziția post-franchistă, care rămânea încă național, se cere înlocuit de un nou compromis, de data aceasta cu un profund caracter european. 
CRISTIAN PÎRVULESCU
 

 

.