Creditele în valută, pe masa Curţii Constituţionale

Emilia Olescu
Ziarul BURSA #Politică /

Creditele în valută, pe masa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională urmează să dezbată, mâine, pe marginea articolului de lege care prevede acordarea creditelor bancare în valută. Acest lucru se va întâmpla ca urmare a ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate de către un debitor din Bistriţa, împrumutat în franci el­veţieni (CHF) de la Banca Românească.

Acesta ne-a trans­mis că, în data de 27 martie 2017, pe rolul Curţii Constituţionale a fost constituit un dosar având ca obiect analizarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (cauza Nicoară Viorel Ionuţ), fiind primul dosar în care această dispoziţie legală este supusă unui control de constituţionalitate. Instanţa de trimitere este Judecătoria Bistriţa.

Domnul Viorel Ionuţ Nicoară ne-a precizat: "Am solicitat constatarea neconstituţionalităţii art. 10 alin.(1) din Legea nr. 190/1999, în măsura în care sintagma «sau în valută convertibilă» din textul acestuia permite interpretarea dispoziţiei legale în sensul că plăţile aferente contractului de credit ipotecar (plata iniţială a sumei creditului, efectuată de creditoare şi plăţile ulterioare ale ratelor lunare de principal şi dobândă, efectuate de debitor) pot fi efectuate şi în alte monede/valute (de exemplu CHF) decât moneda naţională în cazul creditelor acordate cetăţenilor sau rezidenţilor români (persoane fizice şi juridice) de către instituţii financiare rezidente în România.

Art. 10 alin. (1) din Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru inves­tiţii imobiliare prevede: «Suma creditului acordat poate fi exprimată în contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare în lei sau în valută convertibilă şi va fi pusă la dis­poziţie împrumutatului eşalonat ori integral».

Consider că această dispoziţie legală încalcă prevederile art. 137 alin. (2) privind sistemul financiar din Constituţia României, care are următorul cuprins: «Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene».

În opinia mea, textul constituţional citat (în special teza a doua a art. 137 alin. (2): «În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene»), exprimă indubitabil o restricţie privitoare la circulaţia monedei Uniunii Europene, şi implicit a oricăror altor monede străine, pe teritoriul României. Astfel, conform textului citat, circulaţia monedei UE se poate recunoaşte prin lege organică, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană. Din acest text rezultă că, la data adoptării textului, în anul 2003, monedei U.E. (Euro) nu îi era recunos­cută circulaţia pe teritoriul României.

Puterea circulatorie îi putea fi recunoscută monedei UE doar ulterior revizuirii din 2003 a Constituţiei şi după aderarea României la UE, doar prin lege organică, însă până în prezent nu a fost adoptată vreo lege organică în acest sens, astfel încât se poate sus­ţine fără teama de a se greşi că nici măcar în prezent monedei Euro, şi implicit oricărei alte monede străine, nu îi este recunoscută circulaţia (puterea circulatorie) pe teritoriul României.

De altfel, acest fapt este confirmat pe pagina oficială a Băncii Centrale Europene (banca emitentă a monedei EUR, care cunoaşte cel mai bine unde poate fi utilizată moneda EUR), unde este prezentată o hartă interactivă a zonei Euro, în care România este prezentată ca stat membru al UE care nu utilizează moneda euro.

Putere circulatorie (circulaţia) înseamnă puterea conferită unei monede de a descărca pe debitor de datoria sa prin simpla cedare a monedei către creditor, adică posibilitatea de a fi utilizată la achitarea bunurilor şi serviciilor sau pentru plata unor datorii.

Consider că, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) din Constituţie, leul reprezintă singurul mijloc legal de plată pe teritoriul ţării noastre, adică este singura monedă ce se poate utiliza pentru achiziţii de bunuri şi servicii şi plata tuturor obligaţiilor (atât publice cât şi private) între rezidenţii români; orice alte monede (de exemplu euro, CHF, USD, yenul japonez etc.) reprezintă mijloace nelegale de plată pe teritoriul României în tranzacţii între rezidenţi români.

Prin urmare, nici plăţile aferente contractului de credit ipotecar (plata iniţială a sumei creditului, efectuată de creditoare şi plăţile ulterioare ale ratelor lunare de principal şi dobândă, efectuate de debitor) nu se pot efectua între rezidenţi români în mod legal în alte monede decât moneda naţională".

În opinia avocatului Gheorghe Piperea, este greu de spus că aceasta este o dispoziţie neconstituţională, nu pentru că susţinerea nu ar fi corectă, ci pentru că ea este deja o cutumă.

Specialistul ne-a explicat: "Nicio altă monedă nu are putere circulatorie şi liberatorie decât leul, în ţara noastră, între rezidenţi.

Încă din 1991 s-a spus că moneda cu putere de circulaţie, la noi, este leul. Această regulă a fost întărită prin lege în 2004, când s-a stabilit că plăţile şi încasările pe teritoriul României se fac numai în lei, restul monedelor însemnând valută. Există unele excepţii privind regulamentul valutar care permit doar în anumite condiţii plăţi şi încasări în valută, între rezidenţi, în ţara noastră. De aici, s-a dat o interpretare că băncile pot da şi credite în valută, ceea ce este total în afara regulamentului valutar, acesta fiind forţat, pentru că prevede doar anumite situaţii expres prevăzute de lege ce permit acest lucru".

Gheorghe Piperea menţionează că plata ratelor în valută este tolerată, la noi. Domnia sa a scris, ieri, pe pagina sa de Facebook:

"Dacă o astfel de excepţie ar fi admisă, atunci toate creditele în valută ar fi într-o situaţie neregulată (ca să mă exprim eufemistic).

Deşi, teoretic, excepţia ar putea fi admisă, în realitate CCR va fi determinată să respingă excepţia, pe baza cutumei (ilegale) instaurate în România de mai mult de 20 de ani, conform căreia creditele în valută nu numai că sunt permise (pentru că nu sunt interzise expres de lege...), ci chiar obişnuite pentru o economie de piaţă, aşa cum se vrea a fi economia României.

Acest mecanism, al răspunsului la o gravă şi grea problemă de (ne)constituţionalitate printr-un răspuns la o problemă mai simplă şi mai conformă cu obişnuinţele (cutumele) a fost utilizat şi pentru motivaţia suplimentară, inutilă, a trântirii legii conversiei creditelor în valută la cursul istoric, prin decizia CCR nr. 7/2017. După ce a constatat că legea este neconstituţională pe motivul formal (şi inventat) al bicameralismului, CCR a continuat să argumenteze decizia, deşi nu mai era necesară, prin aplicaţia cutumei nominalis­mului monetar, pe care l-a înţeles total invers decât sensul său originar şi legal, acela de a proteja debitorul (şi nu creditorul) contra fluctuaţiilor cursului monedei naţionale faţă de diverse valute la care s-ar raporta conform covenţiei părţilor".

Din punct de vedere constituţional şi legal, leul este singura monedă de plăţi şi încasări între rezidenţi, a scris domnia sa, adăugând: "Raportat la această regulă imperativă, orice monedă care circulă legal sau de facto pe teritoriul României (inclusiv euro) este o valută. Deşi poate fi un eventual instrument de tezaurizare, valuta nu poate fi şi o monedă de plată pe teritoriul României. Practic, în România, doar moneda românească respectă definiţia şi funcţionalităţile banilor, nu şi valuta.

Tribunalul Cluj, când a dispus îngheţarea cursului euro/leu la nivelul din data contractării creditului, a spus negru pe alb că şi euro, nu numai CHF, dolarul, lira sau yenul, este o valută şi, în consecinţă, nu are caracteristică de bani cu putere circulatorie şi liberatorie pe teritoriul României.

Caracterul exclusiv al circulaţiei juridice a leului pe teritoriul României rezultă atât din Legea nr. 312/2004 privind Statutul BNR (art.12), cât şi din Regulamentul valutar. În oricare dintre variantele sale, inclusiv cea în vigoare, Regulamentul valutar impune obligativitatea plăţilor şi încasărilor în lei între rezidenţi. Chiar dacă pe factură sau pe graficul de rambursare se face referire la o sumă în valută, nu înseamnă că plăţile şi încasările se şi fac în valută, ci în lei, la cursul zilei. Procedeul se numeşte consolidare în valută sau indexare, clauza care îl prevede putând fi considerată abuzivă, în condiţiile Legii nr. 193/2000.

Regulamentul valutar nr. 4/2005 permite fără restricţii plăţile şi încasările în valută sau în lei între rezidenţi şi non-rezidenţi. Sumele rezultate pot fi păstrate în depozite în valută deschise pe numele rezidenţilor, atât în ţară, cât şi în străinătate.

În condiţii foarte restrictiv reglementate, sunt permise unele plăţi în valută între rezidenţi (Anexa 2 la Regulament). Spre exemplu, în relaţiile cu rezidenţii, băncile pot efectua plăţi şi încasări în valută în cadrul operaţiunilor de capital, dar nu şi în cadrul operaţiunilor curente (atragere de depozite şi acordare de credite).

Printr-o cutumă care datează din vremea hiper-inflaţiei leului (1998-2001), s-au tolerat depozitele în valuta care nu provenea din operaţiunile valutare efectuate cu non-rezidenţii, după care, în perioada de boom imobiliar (2005-2008), s-au tolerat creditele în valută acordate persoanelor care nu erau natural acoperite la riscul valutar (nu îşi obţineau, la momentul contractării creditului, majoritatea veniturilor în moneda creditului).

Niciuna dintre aceste operaţiuni nu era expres prevăzută în Regulamentul valutar. Totul a decurs din «necesitatea» unui volum de creditare cât mai mare obţinut de băncile comerciale, în goana după profit cu orice preţ, pe seama viitorilor captivi ai creditelor de consum. Valuta obţinută de la băncile-mamă era realmente foarte ieftină în raport de dobânzile care puteau fi stoarse de la populaţie, iar cursul de schimb leu-euro era artificial ţinut la un nivel foarte scăzut (3,1 lei pentru un euro, în 2006), ceea ce a creat iluzia că oricine îşi poate permite un credit în valută, cam atât de «ieftin» precum părea.

Creditarea în valută a fost, încă de la început, în afara limitelor normale ale operaţiunilor băneşti între rezidenţi şi, în orice caz, a făcut complet inaplicabil principiul nominalismului monetar (care se aplică doar împrumutului în bani, adică în lei, nu şi împrumuturilor de valută).

BNR însăşi, în contra obişnuitului comportament public (sau insidios, definitoriu pentru seminariile de la Sinaia cu judecătorii dosarelor deschise de populaţie contra băncilor) de apărător din oficiu şi de ultimă instanţă al băncilor comerciale, a descurajat creditul în valută.

Regulamentul nr. 3/2007 vizează limitarea riscului de credit, atât sub raportul riscului de dobândă, cât şi sub raportul riscului valutar.

Regulamentul nr. 17/2012, adoptat în urmarea apariţiei Recomandării Comitetului European pentru Risc Sistemic (CERS) 2011/1 din 21 septembrie 2011, impune principiul după care orice persoană care nu este acoperită natural la riscul valutar (nu îşi obţine majoritatea veniturilor în moneda creditului) trebuie avertizat asupra riscului valutar şi consiliat în vederea evitării asumării unui astfel de credit în cazurile în care cheltuielile de subzistenţă şi obligaţiile prioritare de plată ale debitorului exced rata plătibilă lunar băncii.

Legal, BNR a impus băncilor comerciale (dar numai scriptic, de dragul aparenţelor) interdicţia de a acorda astfel de credite, fie direct în valută, fie în lei, dar consolidate sau indexate în valută.

Faptic - iar acest lucru contează - BNR a acceptat însă de fiecare dată punerea pe piaţă de astfel de «produse financiare» care s-au dovedit a fi atât de periculoase pentru populaţie şi pentru sistemul bancar însuşi. Şi care, iată, se dovedesc acum a fi şi ilegale.

În orice caz, cu excepţia art. 10 din Legea nr. 190/1999, care pare să permită creditele imobiliare, contrar Constituţiei şi Statutului BNR, personal nu cunosc altă dispoziţie legală care să permită expres creditele acordate direct în valută.

Singurele acte normative care par să tolereze creditele în valută (în sensul că nu le interzice, ci le tolerează, dar le descurajează) sunt cele două Regulamente ale BNR, mai sus citate. Aces­tea nu sunt legi care să poată fi atacate la CCR, dar pot fi atacate în contencios administrativ, întrucât încalcă Legea Statutului BNR nr. 312/2004".

Opinia Cititorului

Acord

Prin trimiterea opiniei ne confirmaţi că aţi citit regulamentul de mai jos şi că vă asumaţi prevederile sale !

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

www.agerpres.rowww.hipo.ro
www.dreptonline.rowww.dreptonline.ro
modele cărţi de vizităInvitaţii de nuntăCărţi de vizită