Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 10.08.2018
Cuvinte supte din deget
     Am putea să îl numim un vocabular al erorilor. Politice, desigur. Ușor de înțeles, nu cuvintele sunt de vină pentru munții de greșeli îngrămădite de așa zișii oameni politici ai României, mult peste peste capul bietei nostre țărișoare post-decembriste. Politicienii și păpușarii puterii din spatele lor ar trebui să poarte responsabilitatea. Evident, nimeni nu o revendică și nici nu și-o asumă. România este, în continuare, acel loc unic și înfricoșător în care tot ceea ce se întîmplă în spațiul politic și al guvernării, decizii, acte, legi, acțiuni, contra-acțiuni, contra-decizii și așa mai departe, toate rămîn fără consecințe, note și scadențe de plată pentru autorii lor, ca și cînd universala relație cauză-efect ar fi fost total și definitiv abrogată; umblă vorba prin tîrg că prin ordin de zi pe unitate!

     La începutul drumului, cuvîntul răstălmăcit cu predilecție și în spatele căruia s-au comis grave și pline de consecințe erori, pentru cărările pe care s-a rătăcit istoria României, a fost cel de Revoluție. Așa a rămas pînă astăzi. Competiția pentru putere, transformată instantaneu, după înlăturarea cuplului Ceaușescu, în luptă deschisă, "război", trebuia cumva camuflată. Nu dădea deloc bine să șadă goală, la vedere, în ochii plebei. Cuvîntul revoluție s-a dovedit paravanul ideal, mantaua perfectă din faldurile căreia un adevărat puhoi de realități contrafăcute avea să se reverse. Nu-i de mirare că toate taberele aflate în competiție au arborat fără ezitare pavilionul revoluției. Nu-i de mirare că am avut mai multe revoluții, aflate în competiție. Revoluția de la Timișoara și revoluția celor care preluau puterea la București, spre exemplu, au fost atunci și au rămas pînă astăzi de neîmpăcat. Pierzătorii primei etape a confruntării nu au ezitat să proclame: "Singura soluție, încă o revoluție!" Termenul de Revoluție a fost utilizat pentru legitimarea puterii, după cum a fost utilizat și în încercările de delegitimare a puterii nou constituite, a fost folosit pentru a masca, dar și pentru a justifica, firele adînci și puternice care legau puncte de rezistență și structuri ale vechiului regim, de instituții și oameni ai noii puteri, a fost utilizat insistent în încercarea de a farda ideologic episodul sîngeros al evenimentelor din decembrie-ianuarie, prezentîndu-l ca un fel de invitabilă, lăudabilă, înalt morală și mult prețuită "jertfă a inocenților" pe altarul zeului ce trebuia îmbunat, numit "Revoluție". Cu timpul și cu schimbarea peisajului politic, termenul a devenit mai puțin frecventat de vocabularul politic, fiind astăzi aproape periferic.

     Cu o traiectorie asemănătoare un alt cuvînt mantră al politicii din România post-decembrisă a fost cel de "Stabilitate". Spre deosebire de revoluție, el are încă o istorie foarte vie și astăzi. "Stabilitatea" a fost cu disperare luată în brațe, ca un colac de salvare, de toți cei care s-au suit în barca puterii într-un moment sau altul al istoriei noastre post-decembriste. Stabilitatea a fost cîntată de barzii puterii ca un soi de Mamă, Sursă și Etalon al tuturor vituților guvernării. Fosta noțiune infamantă "dușman al poporului" a fost înlocuită de sintagma "tulburători", "stricători" sau "dușmani" ai stabilității. Așa se face că generațiile de astăzi ale puterii sunt pur și simplu îmbibate cu nețărmurită dragoste și respect pentru stabilitate, că nu vor decît stabilitatea guvernului și a puterii care le conferă avantajele de statut, putere și avere (resurse) de care se bucură. Ceea ce nu este chiar de neînțeles, din prisma slăbiciunilor omenești, vorbind! Căderea unui guvern sau "Vade retro satana!" dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate sunt sperietorile cele mai întunecate ale spectrului politic al României de astăzi. Partea încă și mai greu de înțeles a istoriei este aceea că mantra stabilității a fost repetată pînă la obsesie fără hiatusuri, din 1990 și pînă astăzi, de mulți dintre reprezentanții puterilor străine care au crezut sau doar s-au prefăcut că sfătuiesc de bine Româ­nia post-decembristă. Ceva mai tîrziu, înțelegînd parțial greșeala, vocile acestea au introdus în vocabularul politic al României noțiunea de "predictibilitate", ceea ce evident era mult mai adecvat, doar că subtilitățile noțiunii cu pricina nu au putut niciodată să fie nici sesizate, nici înțelese și, desigur, nici apreciate de "politicianul român standard". În primă și în ultimă instanță, politicianul nostru echivalează stabilitatea cu deținerea neîntreruptă și cît mai puțin tulburată a puterii de către el și gașca din care face parte. De aceea este și va rămîne o valoare politică atît de prețuită!

     În conjuncție cu stabilitatea, noțiunea de Normalitate are și ea o putere de circulație foarte ridicată în vocabularul politic. Cel mai adesea este invocată și deplînsă lipsa ei! Dacă te iei după aceste vaiete, România este țara din care normalitatea a fost cu totul alungată. Nici nu-i de mirare, doar că România nu suferă de lipsa normalității, ci de prea multe "normalități", aproape cîte una pentru interesele, obiceiurile și deprinderile fiecărui grup semnificativ social. O societate care a excelat prin coexistența, fie și concurențială, a unor table de valori atît de diferite, una de cealaltă, atît de puțin congruente ca și prin lipsa stădaniilor de a crea, impune și sus­ține etaloane sociale stabile în materie de valori sociale, de la cele ale comportamentului civic elementar, pînă la standarde și înalte valori morale, nu e de mirare că "normalitatea" unuia nu se regăsește aproape niciodată în "normalitatea" altora.

     În sfîrșit, cuvîntul Justiție este în aceeași ligă, a termenilor inflaționiști ai vocabularului politic, prin intermediul și în spatele căruia s-au derulat unele dintre cele mai distrugătoare operațiuni de mutilare a societății și istoriei României post-decembriste. Fără să insist acum prea mult, voi reaminti doar că unele dintre cele mai abjecte acte de abuz ale puterii au fost realizate, din nefericire, cu mîna și prin intermediul instituțiilor justiției; că noțiunile de Justiție și Dreptate au devenit astăzi, la noi, cvasi incompatibile, că fără ecourile venite de la instituțiile europene, cetățenii României nu ar fi avut nici o șansă să ridice măcar un colț al vălului așezat peste abuzurile și malversațiunile juridicoide au fost puse, nu de puțin ori, să țină loc de Jus­tiției. O componentă esențială a sistemului de guvernare și organizare socială care, la noi, s-a autoinvalidat atît sub aspectul competențelor de organizare și generare a normelor, cît, încă și mai grav, sub cel al modului de funcționare efectivă. O uriașă ruină, din care se ridică mirosul fetid al cadavrelor miilor, dacă nu chiar a zecilor de mii de vieți distruse cu încălcarea flagrantă a unora dintre cele mai elementare norme ale Dreptului și Justiției, pe baza unor "aproximări" juridice promovate la rang de lege în România prin inconștiența și crasa incultură a ridicătorilor de mîini din Parlament. 
Cornel Codiță
 

 

.