Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 23.06.2015
De minimis
     În intenția de a implementa Directiva 2008/CE/48, Guvernul României a emis, în urmă cu cinci ani, OUG 50/2010, cunoscută în mass-media drept "Ordonanța creditelor". Reglementarea a fost primită cu ostilitate de un număr de bănci, terifiate de efectul de transparentizare a contractelor lor (împănate, de altfel, cu clauze abuzive) și îngrozite de efectul de reducere a profitabilității proprii prin consecința anulării unor costuri impuse abuziv clienților în contractele lor de credite de retail (celebre fiind comisionul de risc și dobânda variabilă după propriile calcule ale băncii și nu după indicii publici de genul Libor, Euribor sau Robor). Printr-un întreg lanț al slăbiciunilor, Ordonanța creditelor a fost neutralizată în Parlament, în preziua ajunului Crăciunului 2010: s-a interzis aplicarea sa la creditele în derulare (peste 8 milioane de contracte, dintr-un total de 8,3 milioane la acea dată ...), s-a lărgit "plaja" comisioanelor considerate legale, reincluzînd celebrul comision de risc, s-a revenit la dobânda de tip Prime rate (dobânda de referință internă a băncii, complet opacă pentru consumator) și s-a interzis ANPC atribuția de a suspenda activitatea de bancă.

     Băncile, terifiate de Ordonanța creditelor s-au agățat de firul de păr oferit de consultanții lor legali, care au emis ideea - contrazisă clar de CJUE în decizia din 12 iulie 2012 din speța C-602/10, ANPC vs Volksbank România - așa-zisei aplicări retroactive a ordonanței; strategia se baza pe "argumentul" că, din moment ce Directiva 2008/CE/48 nu se aplică creditelor în derulare la momentul edictării sale, nici Ordonanța creditelor nu se putea aplica creditelor în derulare la momentul emiterii sale, o altă soluție echivalînd, conform acestui "argument", cu aplicarea retroactivă a legii, ceea ce, nu-i așa, este neconstituțional. "Argumentul" omitea, voluntar sau involuntar, soluțiile constante ale CJUE, din care rezultă că directivele în domeniul protecției consumatorilor sunt reglementări de minimis, statele membre având dreptul - și fiind chiar încurajate să o facă - să confere consumatorilor o protecție mai înaltă. Pe baza acestui "argument", băncile în cauză au convins BNR să ia atitudine (Guvernatorul BNR, dl. Isărescu, chiar a "plusat", cerând - și obținând - eliminarea competenței ANPC de a suspenda activitatea de bancă în caz de constatare a unor clauze abuzive în contracte), care a convins CE și FMI să impună autorităților române (autorități ce tocmai ne făcuse, fără voia noastră, debitori ai împrumutului acordat de cei doi creditori, în valoare cumulată de 20 miliarde de euro) să desființeze, practic, OUG 50/2010.

     Toate aceste argumente au fost rejectate de CJUE. Tot acest circ a fost demontat.

     Prin decizia emisă în Cauza C-602/10 (ANPC vs Volksbank România) judecătorii de la CJUE au arătat că OUG 50/2010 putea foarte bine să se aplice și creditelor în derulare, iar comisionul de risc putea foarte bine să fie interzis în contractele de credit bancar, cu condiția ca Statul membru, România, să aibă voință politică de a o face :

     "[...] Art.30 alin.1 din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal, astfel încât respectiva măsură să se aplice și unor contracte de credit [...] care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive și care erau în derulare la dată intrării în vigoare a măsurii naționale menționate".

     "[...] revine în principiu statelor membre competența de a stabili condițiile în care intenționează să își extindă normele naționale prin care este transpusă această directivă la contracte de credit, precum cele în discuție în acțiunea principală, care nu intră sub incidența vreunuia dintre domeniile pentru care legiuitorul Uniunii a intenționat să stabilească dispoziții armonizate".

     "[...] nu rezultă că o asemenea normă de protecție a consumatorilor, într-un domeniu care nu este armonizat de Directiva 2008/48, ar fi de natură să afecteze echilibrul pe care se întemeiază directiva menționată, în domeniul armonizat de aceasta, între obiectivul de protecție a consumatorilor și cel menit să asigure apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum".

     "[...] trebuie interpretat că nu se opune ca o măsură națională să trans¬pună această directivă în dreptul intern [care] să impună instituțiilor de credit obligații care nu sunt prevăzute de directiva menționată".

     Evident, România nu a avut această voință. A preferat salvarea băncilor zombie recalcitrante. Așa face și în prezent. Toate legile care sunt proiectate să aibă efecte cât de cât liberatorii pentru consumator sunt trântite pe motiv că ar provoca pierderi sistemului bancar.

     E trist și în același timp iritant că istoria se repetă acum atât cu proiectul de lege a conversiei cursului leu/franc la nivelul celui din data acordării creditului, cât și cu proiectul de lege privind liberarea de datorii prin dare în plată a imobilului ipotecat. Și acum se invocă neretroactivitatea Directivei 2014/17/EC când, în realitate, este vorba de dreptul tranzitoriu intern, care nu intră sub așa - numita armonizare deplină a dreptului intern cu Dreptul Uniunii Europene.

     Sper că, de dată asta, lumea, parlamentarii, decidenții, să își dea seama la timp că acești PR-iști, lobby-iști, avocați plătiți și neplătiți ai băncilor recalcitrante se înșală sau, și mai grav, se mint și ne mint. Decizia de la CJUE relativă la Ordonanța creditelor a venit la doi ani distanță. Oamenii nu mai au timp să aștepte încă doi ani pentru ca CJUE să ne spună ceea ce noi deja știm. 
Avocat GHEORGHE PIPEREA
 

 

.