Legumă sau fruct?

     Cearta a început în portul New York, într-o zi a anului 1893, după descărcarea unui transport de tomate din Indiile de Vest. Când oficialii portului au venit să încaseze taxele vamale (10% la importul de legume), negustorii au refuzat să plătească. Argumentul lor? Tomatele sunt fructe, pentru că ele cresc deasupra solului şi au seminţe. Motivul lor era transparent: conform normelor în vigoare, fructele nu erau taxate.
     Acest incident bizar a dus la unul dintre cele mai simpatice cazuri decise de Curtea Supremă americană, aşa-numitul Nix v. Hedden (1893). Au fost aduşi martori, comersanţi cu experienţă în materie de fructe şi legume. Au fost invocate definiţiile de dicţionar. În final, Curtea Supremă a dat verdictul: tomatele sunt legume.
     Dacă credeţi că aşa ceva se poate întâmpla, vorba aceea, "numai în America", atunci nu aţi auzit de directiva Uniunii Europene 2001/113/EC din 20 Decembrie 2001, referitoare la "gemuri de fructe, jeleuri, marmelade şi piure de cas-tane, destinate consumului uman". În anexa III sunt clasificate, "pentru scopurile acestei directive", drept fructe: tomatele, morcovii, cartofii dulci, castraveţii, dovlecii şi ghimbirul.
     Uneori este nevoie de reglemen-tări precise, legale ori administrative. Societatea contemporană este prea complexă pentru a funcţiona doar pe baza categoriilor experienţei simple, ale erei pre-industriale.
     Însă, nimic nu justifică erodarea noţiunilor evidente. Se pare că trăim într-o societate în care albul nu mai este alb şi negrul nu mai este negru. Lucruri pe care le acceptam fără discuţie înainte, acum sunt puse în cauză, fără niciun motiv raţional, de tot felul de rătăciţi. Prin tribunale, în gazete sau la colţul străzii, peste tot dai peste o pasiune a polemicii gratuite.
     Acum ceva timp, o starletă o acuza pe alta că i-a furat "poza"... Cele două domnişoare îşi disputau, din câte înţeleg, dreptul exclusiv de a se fotografia goale, într-o anumită poziţie, purtând doar mănuşi şi cizme... Bine că nu au ajuns la Înalta Curte cu un caz de copyright!
     Citesc în ziar că un grup de iniţiativă se pregăteşte să lanseze un Partid al Piraţilor, imitând un mic grup politic suedez care militează pentru copierea "la liber" a fişierelor pe Internet. Unul dintre tineri întreabă: "Dacă eu cumpăr o carte şi i-o dau unui amic, e legal. Pentru muzică de ce nu ar fi la fel?". Păi... e la fel. Dacă multiplic sau tipăresc un text fără să deţin drepturile de autor, sunt pasibil să plătesc daune. Iar în materie de muzică, eu nu îi dau hard-disk-ul amicului, aşa cum îi dau cartea, ci îi permit să facă o copie a fişierului care rămâne stocat, în continuare, în memoria calculatorului meu.
     Confuzia identităţii a fost cultivată intens de regimul totalitar. Orwell a descris acel Newspeak, "singurul limbaj al cărui vocabular se împuţinează de la un an la altul". Scopul final este ca subiecţii-cetăţeni să exprime doar idei controlate. În acest scop, complicaţiile vocabularului burghez erau eliminate sau pervertite. Până şi numele prăjiturilor ajunseseră să fie pocite în cofetăriile socialismului. Îmi aduc aminte cum era expus, într-o vitrină, ceva numit "Regeane" (în traducere: Régence). Alături era alt obiect: "Ecler" (corect: Éclair). Relele obiceiuri s-au păstrat. De curând i-am atras atenţia unei doamne dintr-o cofetărie pe stil nou, capitalist, cu privire la eticheta de pe altă prăjitură: "Jofră". E trist, pentru că noi, românii, avem o datorie de onoare faţă de Joseph Joffre, comandant al misiunii franceze din Primul Război Mondial, cel în cinstea căruia Casa Capşa a inventat prăjitura cu pricina, când generalul a venit la Bucureşti, în 1920.
     Disciplina conceptelor nu s-a reinventat de la sine. Dimpotrivă, semnele sunt că degradarea continuă. Este întreţinută, ca şi înainte de 1989, tot de politicieni. Unul, pe blog, încearcă să ne convingă că cineva care câştigă 800 de euro pe lună este un bogătaş care trebuie taxat cu 45%. Altul denunţă furios migraţia parlamentarilor către un partid, salutându-i, simultan, pe aceia care vin la partidul domniei-sale. Totul în numele "prinţipului", care-vasăzică...
     Recordul absurdului trebuie că îl deţine celebrul "uninominal". Lăudat sau înfierat intens în ultimii doi-trei ani. O mică problemă: doar la televiziunile noastre acest sistem se numeşte "uninominal". În realitate, votul este pentru partid, iar mandatele sunt alocate proporţional, ca în sistemele "pe listă". Pentru că tot veni vorba, ceea ce aceiaşi politicieni, pe aceleaşi ecrane, numeau, la congresele de partid, "vot pe listă", era de fapt un "vot-în-bloc" (când alegem între grupuri întregi, în sistem majoritar).
     Absurdul are şi un episod 3: zilele trecute, unii politicieni au vorbit des-pre introducerea unui "vot mixt", în parte listă şi în parte uninominal. În forma menţionată, sistemul se cheamă, corect, "vot paralel". Să nu ne mai mirăm că publicul a început să se sature de acest spectacol împiedicat, iar legumele şi fructele au început să zboare către scenă.