Tirania super-majorităţii

     Cel puţin în privinţa regimului politic nimic fundamental nu pare să se fi schimbat de douăzeci de ani în această ţară. Insituţiile fundamentale ale Statului, sistemul de partide, sistemul electoral: toate sunt, în esenţă, aceleaşi. Nu spun că nu s-a schimbat chiar nimic-nimic. Însă ceea ce ar fi trebuit să fie două decenii de schimbări dramatice se dovedeşte a fo fost o perioadă extrem de conservatoare. Deschideţi un ziar din 1991 şi veţi vedea, în linii mari, aceleaşi lupte date în jurul aceloraşi instituţii, adesea antrenând aceleaşi personaje. Aceeaşi miliardari (probabil pe atunci doar milionari), aceeaşi "analişti" şi aceleaşi plângeri din partea "societăţii civile".
     Explicaţii pentru această stagnare sunt multe. Eu vă propun astăzi una suplimentară, care a trecut până acum ne-observată. Tirania super-majorităţii.
     Noi, în limba română, folosim lejer termenul "majoritate". În engleză avem "plurality", care s-ar traduce ca "majoritate relativă" (cel mai mare număr de voturi, chiar dacă nu alcătuieşte o majoritate absolută a voturilor exprimate). Ce numim uneori "majoritate" este "overall majority", adică majoritatea absolută din numărul de membri ai unei adunări. "Super-majority", care e tradusă uneori ca "majoritate calificată", presupune condiţii suplimentare faţă de aceea a majorităţii absolute, cum ar fi condiţia celor două treimi.
     Super-majoritatea pe care o am în vedere, în primul rând, este aceea de modificare a Constituţiei. Ea presupune mai multe condiţii decât cele două treimi. Presupune, conform art. 151 din actuala Constituţie, două treimi în fiecare dintre Camere pe un text identic. Presupune, în caz de eşec al comisiei de mediere, trei pătrimi în Camerele reunite. Presupune, conform Legii de funcţionare a Curţii Constituţionale (47/1992), extrem de bizar, şi "controlul de constituţionalitate" a legilor de revizuire a Constituţiei pe care se presupunea că această Curte doar o interpretează. Aceasta cere, evident, altă majoritate, la Curtea Constuţională. În fine, mai trebuie o majoritate şi la referendum, care e interpretată ca o majoritate absolută a celor cu drept de vot.
     Adăugaţi la această super-majoritate şi alte majorităţi calificate menţionate, generos, de Constituţie şi de legi. Un exemplu: declararea unei liste foarte lungi de legi drept "organice", ceea ce presupune o majoritate absolută în Parlament, nu una simplă.
     Rezultatul existenţei acestor super-majorităţi este brutal şi distructiv. Practic nici un fel de reformă veritabilă nu poate trece. Nici constituţională şi, destul de des, nici legală.
     Există precedente istorice. Cazul extrem este al aşa-numitului "liberum veto" polonez, care instituia regula unanimităţii. Orice nobil putea anula dezbaterea unei legi care nu îi convenea pur şi simplu declarându-şi opoziţia categorică. La finele secolului XVII Polonia era o mare putere. La începutul secolului XVIII, după câteva decenii de blocaj produse de "liberum veto", rezultatul a fost anarhia.
     În ţara noastră cerinţa super-majorităţii a fost impusă de socialişti în 1990-1991. Pentru un timp scurt această super-majoritate a fost, la limită, legitimată electoral. Dar în 1992 deja socialiştii nu au mai avut o asemenea super-majoritate la urne. Nici un partid, de atunci, nu a mai trecut de o treime a totalului mandatelor.
     Vedeţi acum care e problema. Universul nostru politic este marcat de schizofrenie. Pe de-o parte vorbim despre "reforme" sau "modernizare". Pe de altă parte voinţa unei majorităţi este constant frustrată, deturnată sau blocată de o super-majoritate sau alta, care nu au decât o existenţă pe hârtie. Multe legi şi instituţii sunt blocate cu lunile şi cu anii din cauza acestor super-majorităţi.
     Mă miră că cei care susţin un regim parlamentar în această ţară nu au observat această dificultate. În fond, parlamentarismul presupune că o majoritate parlamentară face legea (şi chiar Constituţia, în sistemele unde Parlamentul e "suveran"). Fără condiţii suplimentare. Existenţa super-majorităţii este un mijloc nu de întărire, ci de slăbire a Parlamentului. Altfel spus, Parlamentul din 2011 (sau 2004 ori 2012, cum doriţi) este blocat de voinţa Parlamentului din 1991.
     Măcar dacă aceasta ar fi fost una luminoasă, cu adevărat fondatoare. Însă România acelui an era o societate disfuncţională, cu o clasă politică reacţionară. Securişti în război cu gramatica şi activişti reciclaţi făceau legea într-o ţară unde violenţa politică era la ordinea zilei, unde se vindea marfă de contrabandă pe trotuar, unde cetăţenii stateau zile întregi la viză pentru a fugi în străinătate şi unde industria şi televiziunea erau monopol de stat.
     Miza socialiştilor şi a aliaţilor lor nu a fost, în aceste două decenii, guvernarea, ci protejarea acestor super-majorităţi.
     Aici e un defect fundamental al regimului. Democraţia este definită, clasic, drept "domnia majorităţii". Nu a super-majorităţilor. Acela e un alt fel de regim. Unul în care Trecutul domină Prezentul.