Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 06.10.2017
Europa: noile linii de competiție și diviziune
     Am trăit să o vedem și pe asta: Vișegrad, subiect de interes și dezbatere pentru politica din România! E cam tîrziu...dar, cine știe, poate este mai bine, măcar acum, decît niciodată! Desigur, subiectul a intrat pe agenda politicii anapoda, din motive irelevante ori, de-a dreptul, greșite. Vezi, doamne, ministrul de externe al Guvernului Tudose, fără să întrebe pe nimeni, s-a agățat de pulpana Vișegradului, taman cînd, pe alte canale, România era îmbrîncită vînjos în patrulaterul perdantelor, alături de Grecia, Serbia și Bulgaria. Care este, așadar, povestea Vișegrad și de ce contează ea pentru România!

     Istoria de acum începe imediat după căderea cortinei de fier și sfîrșitul dominației absolute a Moscovei peste spațiul pînă de curînd numit "Europa de Est". După Malta, vechile linii de demarcație și diviziune ale Europei și-au pierdut conturul, iar naivii lumii s-au așteptat, desigur, ca Vechiul Continent să capete, de la sine, forma unui cîmp înfloritor, fără haturi și hotare, pe care să rodească înțelegerea, cooperarea, dezvoltarea și buna înțelegere....! În locul acestor splendide idealuri, au apărut, însă, imediat, doar alte linii de demarcație, competiție și diviziune. Prima dintre ele a fost pusă în operă cu ajutorul Poloniei, Cehoslovaciei și Ungariei. Brusc și toți deodată, încă din 1990, liderii celor trei țări și-au adus aminte de fructuoasele și medievalele lor tradiții de cooperare, mai precis de Congresul de la Vișegrad, din 1335. Nu mai căutați prin cărți, vă spun imediat despre ce este vorba. Ioan I al Bohemiei, Carol I al Ungariei și Cazimir al III-lea al Poloniei au format o alianță menită să promoveze, sub autoritatea comună, noi rute comerciale în Europa, "scurcircuitînd" Viena, orașul-port care lua caimacul comerțului din zona centrală a Europei, bucurîndu-se, între altele, de importantul privilegiu prin care navele care-i foloseau facilitățile aveau obligația, pe timp limitat, să descarce, să depoziteze și să scoată la vînzare mărfurile deținute, înainte de a pleca mai departe în cursă, cu ceea ce nu fusese tranzacționat local. Obiectivul noului "concordat de la Vișegrad", oficializat în februarie 1991 nu mai era predominant economic, ci politic: reactualizarea "Europei Centrale", ca spațiu geo-politic distinct și privilegiat, pentru a justifica în relațiile cu Germania-Anglia-Franța, respectiv Statele Unite, separarea radicală de restul ariei Europei de Est, respectiv România, Bulgaria, Iugoslavia. Soluția a fost larg îmbrățișată și promovată atît de la Berlin, cît și de la Washington. Urmarea?

     În timp ce, în prima jumătate a anilor 90, Ungaria, Polonia și Cehia-Slovacia s-au bucurat de roadele dulci ale noilor vremuri euro-atlantice, de susținut sprijin financiar și politic, de integrarea rapidă în Nato și UE, celelalte au rămas să se mulțumească cu fructele amare. Iugoslavia, cu un război care a desființat-o statal și a cauzat uriașe pierderi umane și materiale, în timp ce România și Bulgaria au fost trimise, ca niște capre rîioase, la coada turmei, să aștepte bunăvoința stăpînilor pentru a trece hăt mai tîrziu pragul marilor instituții integratoare ale Europei; desigur păstrînd, pînă astăzi, stigmatul rîiei!!! Este, foarte adevărat că dinamica politică din Iugoslavia, România și Bulgaria a furnizat munți de motive care au oferit justificări pentru decizia de a instala noua linie de demarcație din Europa. Ceea ce susțin este că ea s-ar fi materializat oricum, cu și fără motivele furnizate de la Belgrad, București și Sofia.

     După această primă etapă de istorie în paradis, a Vișegradului, însă, relațiile Berlin-Washington încep să se deterioreze binișor, iar Europa Centrală dispare de pe agenda priorităților politice ale mai marilor lumii. În loc de beneficii cu toptanul, Budapesta, Varșovia și Praga încep să achite și ele nota de plată a integrării europene. Șocul politic a fost mai mare decît în Romania sau Bulgaria. Așa se face că după un deceniu de istorie plină ochi doar de "succese ale tranziției", de la statutul rezervat de "modele ale integrării" mai întîi Cehia, iar ulterior Ungaria și Polonia devin centre de rezistență, pe alocuri chiar de rebeliune, față de politicile Uniunii Europene. Ungaria joacă astăzi rolul de primadonă în opoziția față de politica de repartiție "forțată" a cotelor de imigranți. Polonia este liderul opoziției față de pretențiile Bruxellesului de a dicta noilor veniți soluții politice și constituționale, în materie de justiție, în cazul concret, dar mai ales față de briza caldei amiciții care învăluie relațiile dintre Bruxelles și Moscova, respectiv Berlin și Moscova, în condițiile în care Varșovia, în urma catastrofei aeriene de la Smolensk, 2010, acuză direct și fără ocolișuri regimul Putin, de crimă de stat împotriva Poloniei!!! Nimeni, dintre "Cei mari", nu mai are vreun proiect și nici timp pentru Europa Centrală și Vișegrad. Cu speranța unui viitor, totuși, cei trei, deveniți patru prin separarea Cehiei de Slovacia, încearcă astăzi să confere o nouă substanță identității Vișegrad, din această sfidare politică lansată Bruxelles-ului.

     Ei bine, tocmai acum și-a găsit ministrul de externe, Meleșcanu, să își arate interesul față de Vișegrad!!! Este un contratimp? Este, în măsura în care oficial, pe fondul tensiunilor crescute din UE, România este mîngîiată pe cap cu bunăvoință de domnul Juncker, care îi promite tot felul de dispense, doar-doar va sta smirna în front și va accepta fără să crîcnească noiile diviziuni care se sapă în interiorul UE. Întrebarea este cît contează, în fapt, ce greutate au în realitate vorbele lui Meleșcanu și ale lui Juncker? În cazul celui dintîi, faptul că România este interesată de relații mai strînse cu Vișegradul nu este neapărat o catastrofă și nici nu anunță oficial alinierea României la pozițiile lor în materie de imigrație, sau pe tema relațiilor cu Rusia. Este doar o tentativă tîrzie, oportunistă, de a atenua, într-un fel, liniile de demarcație trasate de conceptul Europei Centrale, resuscitat la începutul anilor 90. Foarte probabil, o încercare fără nici un fel de sorți de izbîndă acum, ori într-un viitor oarecare. Deci, fără consecințe! Exact cum sunt și promisiunile fără orizont făcute de Juncker, atunci cînd vorbește fără a avea aprobarea de la Berlin și Paris.

     Partea proastă pentru noi, din toată tărășenia, este aceea că vorbele, ale lor și ale noastre, deopotrivă, trec, în timp ce noile linii de diviziune se instalează trainic, fără ca politica și diplomația României să poată înțelege la vreme ceea ce se întîmplă, necum să fie capabilă să facă ceva pentru a nu ne regăsi și de data aceasta în partea cea mai aridă și mai săracă a noii geografii politice a Europei! 
CORNEL CODIȚĂ
 

 

.