Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 02.10.2017
Irațional și oligo-rațional în economie și drept (II)
     (urmare din numărul trecut)

     În afaceri, decizia de a investi, deci de a contracta, se bazează doar în mică măsură pe calcule raționale. Această decizie este mai mult umorală; ea este o decizie luată mai mult pe bază de inspirație, intuiție și chiar entuziasm.

     Concret, în istoria recentă, de după anul 2000, se poate percepe destul de clar că, din când în când, se răspândește vestea că în România se fac afaceri imobiliare bune, și asta este entuziasmant (1). Așa că investitorii și "investitorii" vin și demarează afaceri în acest domeniu, cu mai mult sau mai puțin succes. Cei cu ghilimele de rigoare sunt persoane care nu dispun neapărat de lichidități, ci doar de idei, mai mult sau mai puțin legitime, pe care le fructifică accesând credite pe care, în mod rațional și prudent, o banca responsabilă nu le-ar acorda, doar că, desigur, și acea bancă este cuprinsă de entuziasmul investițional și de goana după oportunități. Din această zonă se recrutează cele mai multe falimente, totuși. Terorismul, tot mai recrudescent în țări cu mult mai multe lucruri și site-uri de oferit turiștilor decât România, a putut reorienta preferințele în domeniu, în genere fiind "alese" destinații considerate sigure. Se întâmplă ca România să fie o asemenea destinație. Doar că entuziasmul investitorilor crește încet și descrește rapid, întrucât infrastructura de transport de la noi este descurajantă. Exuberanța irațională a autorităților noastre de a vinde tot și a risipi orice pe motivul mitologic al eficienței privatizării a permis investitorilor să descopere că în România se pot face profituri substanțiale din comerț cu material lemnos, din achiziționarea și concentrarea de terenuri agricole, din controlul energiei și al resurselor naturale, din impunerea unor dobânzi duble față de media europeană în banking, din acționarea Statului român la ICSID pentru incoerența în acordarea și retragerea de facilități etc. Doar că economia evoluează ciclic, iar acest entuziasm este sămânța dezastrului ulterior, când contractele vor fi fost dominate de panică. Decizia consecvențială de a nu (mai) investi, deci de a nu contracta, este dominată de această panică ulterioară entuziasmului, panică amplificată de agențiile de rating care își publică rapoartele exact atunci când trebuie (2).

     O cantitate uriașă de bani este creată și utilizată pe "temelia" unor pariuri. Spre exemplu, așa-numitul credit default swap (CDS) înseamnă schimbul de risc de neplată (faliment) și este un contract în care unul dintre jucători pariază că debitorul va da faliment, iar celălalt jucător pariază că, dimpotrivă, debitorul nu va da faliment. CDS-ul este o speculație a emoției, a fricii sau, după caz, a speranței de faliment al unui terț, este un contract în cadrul căruia, nici mai mult, nici mai puțin, se efectuează un schimb al unei speranțe cu o temere. Mobilul (causa finalis) al acestui contract este entuziasmul sau, după caz, panică de care sunt cuprinși co-contractanții, care pariază. Speranța și teama care ghidează acest joc sunt două emoții care, puse în oglindă, camuflează raționalul în decizia de a vinde sau cumpăra. Ca niște jucători de poker, fiecare co-contractant speră să câștige (sau, măcar, să nu piardă) pe seama falimentului unui terț, care este pus la mezat. Nu este doar cinic. Este sinistru. Și, totuși, aceste operațiuni se efectuează în mod organizat, industrial, prin intermediari profesioniști, care primesc un comision de la ambii jucători. Persoana debitorului al cărui faliment este pus la mezat, pe masa de poker, nu contează, el fiind transformat într-o cifră și un standard și pus într-un pachet împreună cu debitori similari (operațiunea se numește "securitizare") pentru a fi circularizat sub forma unui portofoliu ce poartă eticheta sau indicația de origine a unor entități financiare globale. Și, de vreme ce aceste mega-entități sunt prea mari pentru a eșua, înseamnă că sunt și prea mari pentru a fi suspectate că ar putea greși. De aici consecința, practic inexorabilă, că toată lumea cumpără aceste pariuri frumos ambalate: bănci, fonduri de investiții, inclusiv cele suverane, fonduri de pensii și societăți de asigurări, universități etc. Când știrile economice sunt progresiv entuziaste sau regresiv panicarde, se instalează o adevărată efervescență pe piețe: fie, într-o exuberanță irațională, se cumpără CDS-uri și tot felul de produse riscante similare, fie, într-o panică irațională, se vând aceleași "produse", pentru a scăpa rapid de ele și a evita, pe cât posibil, propriul faliment. Această efervescență face din aceste pariuri o marfă prea puțină pentru a satisface tuturor pofta de profit sau nevoia de siguranță a investiției, ceea ce le duce prețul în tavan sau la podea, în intervale măsurabile în secunde. Culmea (macro)prudenței și a "științei" economice este că CDS-urile măsoară sănătatea financiară și credibilitatea economică a lumii. Agențiile de rating clasifică actorii mari ai economiei, dar mai ales statele lumii, după punctajul aferent acestor CDS-uri. Este extrem de grav că nu doar simplii particulari sau agenții economici sunt obiectul acestor pariuri securitizate, ci și statele sau comunitățile locale ori instituțiile publice, naționale sau internaționale. În concepția practicanților acestui minunat joc de poker nu numai că statele pot intra în faliment, dar această probabilitate de faliment este măsurabilă în funcție de punctajul acordat CDS-urilor având ca obiect al pariului statul respectiv. Un CDS de 200 de puncte poate însemna pentru România investment grade ("poți cumpăra"), în timp ce un CDS de 500 de puncte poate însemna junk ("vinde și fugi cât mai repede").

     Iar aceste emoții ale jucătorilor pe piețele financiare și de capital sunt monetizate și speculate de dealer-ii jocului de poker, care stăpânesc bine prima regulă a gambling-ului: un jucător ocazional de poker nu este productiv decât după ce devine dependent. Cartoforul, în ceea ce face pentru a-și stăpâni dependența, nu mai gândește deloc sau, cel mult, gândește prescurtat, simplicat, în "cantități" homeopatice. El este irațional sau oligo-rațional.

     Pe aceste baze i-raționale sau oligo-raționale, sistemul financiar global s-a deplasat în mod periculos către comportamentul tipic al speculatorilor la bursă și al cartoforilor. Azimutul unei lumi întregi este fixat de niște dealeri care controlează emoțiile și deciziile oligo-raționale ale unor pariori dependenți de jocuri de noroc.

     Dacă ne uităm la conceptele de bearish (cumpărătorii închid pozițiile short pentru a nu pierde bani, căci prețurile au urcat) și de bull (cumpărătorii închid pozițiile long pentru a-și limita pierderile, căci prețurile au scăzut), proprii speculațiilor la bursă, de tipul tranzacțiilor în marjă și al cumpărărilor scurte, vom observa că ele se caracterizează prin faptul că sunt dominate de panică, de emoționalitate, de teamă, toate acestea fiind alimentate de punctajele care se acordă de agențiile de rating (punctaje care au în vedere din în ce în ce mai mult și mai aberant CDS-urile).

     În ultima vreme, sistemul financiar global experimentează încă două tehnici care par foarte inteligente și "inovative", dar care au fost de neconceput în toată istoria de câteva mii de ani a creditului:

     (i) transformarea depozitului bancar în acțiuni emise de bancă, fără că deponentul să fie implicat, fără că vreo instanță să o impună și fără ca motivația acesteia să fie transparentă; în limbaj corporatist bancar, admirabila tehnică de restructurare financiară utilizată în minunata lume nouă se numește bail-in și este impusă prin directive europene; acest instrument al terorii financiare este nimic altceva decât o dedare în plată unilateral impusă de bancă tuturor deponenților de fonduri în acea bancă;

     (ii) dobânzile real negative: în loc ca depozitul bancar să fie remunerat, adică banca să plătească deponentului o dobândă, un preț al folosirii banilor deponentului pentru a-și putea păstra banii în bancă, deponentul este cel ce va trebui să plătească băncii o remunerație; deponentul este cel care plătește băncii pentru gestul mărinimos al acesteia de a-i utiliza banii pentru a da credite cu dobândă și, eventual, pentru gestul (ne)smerit de a se salva de la faliment prin bail-in; iar oamenii își țin banii în bănci de frica de a nu fi tâlhăriți sau prădați de hoți.

     Toate aceste asemenea contracte și instrumente care sunt impuse populației (3), instituțiilor publice și întreprinderilor, altele decât băncile, sunt fundate pe emoții negative : frică, panică, teroare. Și pe judecăți simplicate la dimensiuni homeopatice.

     Dobînzile negative, aruncarea banilor din elicopter (așa-numita politică de quantitative easing prin intermediul căreia băncile centrale creează bani suplimentari cu care cumpără obligațiuni și titluri ipotecare de la bănci, fără a cere rambursarea acelor obligațiuni sau ipoteci), împachetarea unor debitori în portofolii securitizate de titluri construite pe un pariu originat pe falimentul debitorilor, toate acestea sunt probe ale șocantei rupturi între operațiunea bănească și faptul economic. Dacă ai cumpărat un pix cu un leu, poți fi cât de cât convins că acel leu este valoarea de întrebuințare a acelui pix. Dar când pixul acela trebuie plătit de vânzător, și nu de cumpărător (așa cum se întâmplă în cazul dobânzilor negative) și când pixul acela este plătit cu 50 de lei, doar pentru că cineva, din zborul elicopterului, a aruncat cu bani în cumpărător, banul nu mai are sens, căci își pierde funcția de echivalent al valorii. Banii stratificați ca foile de ceapă care acoperă un miez mărunt, originar, care, în substanța sa, se dovedește a fi un pariu, un joc de poker între un jucător entuziast și un altul panicard, nu mai dau decât aparență unei legume oneste, respectabile. Ceapa, oricum, este lacrimogenă în mod natural. Ce va fi când cumpărătorul va fi descoperit că miezul de care s-au prins foile de ceapă este o iluzie, un fals? Lacrimile nu vor mai avea o cauză fizică, ci una emoțională, mult mai puternică și mai remanentă.

     (va urma) 
GHEORGHE PIPEREA
 
     Note
     Un "investitor", care auzise că în anii 2005-2007 în România se făceau bani buni și ușori din imobiliare, a venit cu ceva bani proprii și cu mult entuziasm, alimentat de entuziasmul băncilor de a credita afacerile imobiliare. Criza din 2008-2009 a răpus mulți astfel de entuziaști, dar Statul român a reușit să pună la punct un mecanism de ajutor de stat oferit băncilor și dezvoltatorilor imobiliari, la care a adăugat o facilitate fiscală suplimentară (un TVA redus, de 5%, pentru vânzările de imobile, cu drept de deducere pentru restul de TVA la cumpărare de 24%, respectiv, 20%), și astfel entuziasmul a revenit, făcând ca afacerile de acest gen să explodeze din nou în 2014-2015. Oamenii, simpli particulari, au început din nou să viseze că, având un salariu de 2000 de lei pe lună, își pot permite să achite timp de 40 de ani, un credit ipotecar, mai ales că e garantat de stat și, deci, e ieftin; iar băncile și dezvoltatorii imobiliari s-au reobișnuit să facă easy money. Doar că, pe o perioada de 30 de ani, e imposibil să nu apară măcar un eveniment de default : reducere a salariului, boală, perioade de îngrijire a copilului, șomaj, incapacitate de muncă, divorț, pensii de întreținere etc.
     În anul 2009, în primul trimestru, băncile, pur și simplu, au refuzat să se mai împrumute între ele pentru că, pur și simplu, nu mai aveau încredere reciprocă. Nemaiavând lichidități, băncile au întrerupt brutal linii de credit sau de finanțare, blocând, pur și simplu, economia. Creditarea a fost reluată cu greu, doar că a fost nevoie ca România să contracteze, panicată, un ciudat împrumut de 20 de miliarde de euro de la instituții financiare internaționale, plus de niște măsuri de austeritate cvasi-fasciste (2010, A. D.). La momentul actual (2017, A. D.), decizia de a nu investi, deci de a nu contracta, este dominată de alte teme panicarde: e numai corupție în România, iar corupții sunt numai rezidenții, nu și expații, industria alimentară românească nu e deloc sigură, deci produsele românești trebuie boicotate, românii nu respectă contractele înrobitoare, deci nu sunt serioși (și, în mod nepermis, mai și visează la sentințe judiciare sau la legi liberatoare), salariile nu sunt de 2 lei pe lună, ca în Brazilia, deci e risc sistemic. Uneori, panica este asezonată cu dorința de răzbunare sau cu furia sancționatoare a tuturor celor care și-au luat libertatea, prost înțeleasă, de a-și cere drepturile și de a-și urmări interesele de consumatori, cetățeni cu drepturi (și nu numai cu obligații și îndatoriri). Legea dării în plată, spre exemplu, o lege împotriva căreia o întreagă pleiadă de instituții și "specialiști" au aruncat cu foc și pară, trebuie abandonată, întrucât ar arunca în aer sistemul bancar, contractele și credibilitatea României și, în plus, ca bonus, ar aduce și apocalipsa. În schimb, legea confiscării depozitelor bancare (bail-in) nu doar că este ne-riscantă pentru ființa dreptului de proprietate; ea este mai mult decât necesară, căci băncile trebuie să supraviețuiască chiar cu riscul exproprierii deponenților de economiile lor de o viață.
     3. De ce ni se impun aceste contracte atât de iraționale? Pentru că ei pot. Exact cum naziștii îi obligau la muncă forțată, "eliberatoare", și, ulterior, îi gazau, pe rezidenții de la Auschwitz și Birkenau. Pentru că instituțiile financiare sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze și pentru că aceste instituții au creat atât de mulți bani fără echivalent economic real și au primit atât de mulți bani aruncați din elicopter de băncile centrale, încât nu mai au ce face cu banii. Ca în povestea unui Midas post-modern și diabolic, tot ceea ce aceste instituții ating se transformă în bani, care țin loc și de marfă, și de elixir. Dacă analiștii și politicienii cer explicații, frica, panica, iraționala raportare la apocalipse financiare zilnice (ceea ce, desigur, generează teroare), sunt singurele "explicații" pe care aceste instituții și birocrații lor le dau. Mitul construit de acești vestitori ai apocalispei noastre de zi cu zi, mit după care oamenii obișnuiți, care au depozite în bănci mai mici de 100 de mii de euro, nu ar trebui să se teamă de bail-in, căci statul garantează acest depozit minim, și nu ar trebui să se teamă nici de dobânzile negative, pentru că acestea ar afecta numai bogații, este un mit fals. Fondurile de pensii, asigurările de sănătate, școlile, spitalele, universitățile, întreprinderile generatoare de locuri de muncă - toate au bani în bancă, pentru că în lumea de azi banii nu mai pot fi tezaurizați, iar plățile nu mai pot fi făcute cash, ci exclusiv prin bancă, iar acești bani sunt, indirect, bani ai simplilor particulari, ei fiind în pericol de erodare a valorii prin dobânzi negative sau de confiscare prin bail-in. Pierderile generate de exuberanța irațională și de entuziasmul iresponsabil de a contracta sunt, la final, trecute în contul particularilor, că doar ei sunt mulți și indistincți. Și, desigur, nepricepuți. 

 

.