Gala BURSA 2018

Iraţional şi oligo-raţional în economie şi drept (II)

GHEORGHE PIPEREA
Ziarul BURSA #Editorial /

GHEORGHE PIPEREA

(urmare din numărul trecut)

În afaceri, decizia de a investi, deci de a contracta, se bazează doar în mică măsură pe calcule raţionale. Această decizie este mai mult umorală; ea este o decizie luată mai mult pe bază de inspiraţie, intuiţie şi chiar entuziasm.

Concret, în istoria recentă, de după anul 2000, se poate percepe destul de clar că, din când în când, se răspândeşte vestea că în România se fac afaceri imobiliare bune, şi asta este entuziasmant (1). Aşa că investitorii şi "investitorii" vin şi demarează afaceri în acest domeniu, cu mai mult sau mai puţin succes. Cei cu ghilimele de rigoare sunt persoane care nu dispun neapărat de lichidităţi, ci doar de idei, mai mult sau mai puţin legitime, pe care le fructifică accesând credite pe care, în mod raţional şi prudent, o banca responsabilă nu le-ar acorda, doar că, desigur, şi acea bancă este cuprinsă de entuziasmul investiţional şi de goana după oportunităţi. Din această zonă se recrutează cele mai multe falimente, totuşi. Terorismul, tot mai recrudescent în ţări cu mult mai multe lucruri şi site-uri de oferit turiştilor decât România, a putut reorienta preferinţele în domeniu, în genere fiind "alese" destinaţii considerate sigure. Se întâmplă ca România să fie o asemenea destinaţie. Doar că entuziasmul investitorilor creşte încet şi descreşte rapid, întrucât infrastructura de transport de la noi este descurajantă. Exuberanţa iraţională a autorităţilor noastre de a vinde tot şi a risipi orice pe motivul mitologic al eficienţei privatizării a permis investitorilor să descopere că în România se pot face profituri substanţiale din comerţ cu material lemnos, din achiziţionarea şi concentrarea de terenuri agricole, din controlul energiei şi al resurselor naturale, din impunerea unor dobânzi duble faţă de media europeană în banking, din acţionarea Statului român la ICSID pentru incoerenţa în acordarea şi retragerea de facilităţi etc. Doar că economia evoluează ciclic, iar acest entuziasm este sămânţa dezastrului ulterior, când contractele vor fi fost dominate de panică. Decizia consecvenţială de a nu (mai) investi, deci de a nu contracta, este dominată de această panică ulterioară entuziasmului, panică amplificată de agenţiile de rating care îşi publică rapoartele exact atunci când trebuie (2).

O cantitate uriaşă de bani este creată şi utilizată pe "temelia" unor pariuri. Spre exemplu, aşa-numitul credit default swap (CDS) înseamnă schimbul de risc de neplată (faliment) şi este un contract în care unul dintre jucători pariază că debitorul va da faliment, iar celălalt jucător pariază că, dimpotrivă, debitorul nu va da faliment. CDS-ul este o speculaţie a emoţiei, a fricii sau, după caz, a speranţei de faliment al unui terţ, este un contract în cadrul căruia, nici mai mult, nici mai puţin, se efectuează un schimb al unei speranţe cu o temere. Mobilul (causa finalis) al acestui contract este entuziasmul sau, după caz, panică de care sunt cuprinşi co-contractanţii, care pariază. Speranţa şi teama care ghidează acest joc sunt două emoţii care, puse în oglindă, camuflează raţionalul în decizia de a vinde sau cumpăra. Ca nişte jucători de poker, fiecare co-contractant speră să câştige (sau, măcar, să nu piardă) pe seama falimentului unui terţ, care este pus la mezat. Nu este doar cinic. Este sinistru. Şi, totuşi, aceste operaţiuni se efectuează în mod organizat, industrial, prin intermediari profesionişti, care primesc un comision de la ambii jucători. Persoana debitorului al cărui faliment este pus la mezat, pe masa de poker, nu contează, el fiind transformat într-o cifră şi un standard şi pus într-un pachet împreună cu debitori similari (operaţiunea se numeşte "securitizare") pentru a fi circularizat sub forma unui portofoliu ce poartă eticheta sau indicaţia de origine a unor entităţi financiare globale. Şi, de vreme ce aceste mega-entităţi sunt prea mari pentru a eşua, înseamnă că sunt şi prea mari pentru a fi suspectate că ar putea greşi. De aici consecinţa, practic inexorabilă, că toată lumea cumpără aceste pariuri frumos ambalate: bănci, fonduri de investiţii, inclusiv cele suverane, fonduri de pensii şi societăţi de asigurări, universităţi etc. Când ştirile economice sunt progresiv entuziaste sau regresiv panicarde, se instalează o adevărată efervescenţă pe pieţe: fie, într-o exuberanţă iraţională, se cumpără CDS-uri şi tot felul de produse riscante similare, fie, într-o panică iraţională, se vând aceleaşi "produse", pentru a scăpa rapid de ele şi a evita, pe cât posibil, propriul faliment. Această efervescenţă face din aceste pariuri o marfă prea puţină pentru a satisface tuturor pofta de profit sau nevoia de siguranţă a investiţiei, ceea ce le duce preţul în tavan sau la podea, în intervale măsurabile în secunde. Culmea (macro)prudenţei şi a "ştiinţei" economice este că CDS-urile măsoară sănătatea financiară şi credibilitatea economică a lumii. Agenţiile de rating clasifică actorii mari ai economiei, dar mai ales statele lumii, după punctajul aferent acestor CDS-uri. Este extrem de grav că nu doar simplii particulari sau agenţii economici sunt obiectul acestor pariuri securitizate, ci şi statele sau comunităţile locale ori instituţiile publice, naţionale sau internaţionale. În concepţia practicanţilor acestui minunat joc de poker nu numai că statele pot intra în faliment, dar această probabilitate de faliment este măsurabilă în funcţie de punctajul acordat CDS-urilor având ca obiect al pariului statul respectiv. Un CDS de 200 de puncte poate însemna pentru România investment grade ("poţi cumpăra"), în timp ce un CDS de 500 de puncte poate însemna junk ("vinde şi fugi cât mai repede").

Iar aceste emoţii ale jucătorilor pe pieţele financiare şi de capital sunt monetizate şi speculate de dealer-ii jocului de poker, care stăpânesc bine prima regulă a gambling-ului: un jucător ocazional de poker nu este productiv decât după ce devine dependent. Cartoforul, în ceea ce face pentru a-şi stăpâni dependenţa, nu mai gândeşte deloc sau, cel mult, gândeşte prescurtat, simplicat, în "cantităţi" homeopatice. El este iraţional sau oligo-raţional.

Pe aceste baze i-raţionale sau oligo-raţionale, sistemul financiar global s-a deplasat în mod periculos către comportamentul tipic al speculatorilor la bursă şi al cartoforilor. Azimutul unei lumi întregi este fixat de nişte dealeri care controlează emoţiile şi deciziile oligo-raţionale ale unor pariori dependenţi de jocuri de noroc.

Dacă ne uităm la conceptele de bearish (cumpărătorii închid poziţiile short pentru a nu pierde bani, căci preţurile au urcat) şi de bull (cumpărătorii închid poziţiile long pentru a-şi limita pierderile, căci preţurile au scăzut), proprii speculaţiilor la bursă, de tipul tranzacţiilor în marjă şi al cumpărărilor scurte, vom observa că ele se caracterizează prin faptul că sunt dominate de panică, de emoţionalitate, de teamă, toate acestea fiind alimentate de punctajele care se acordă de agenţiile de rating (punctaje care au în vedere din în ce în ce mai mult şi mai aberant CDS-urile).

În ultima vreme, sistemul financiar global experimentează încă două tehnici care par foarte inteligente şi "inovative", dar care au fost de neconceput în toată istoria de câteva mii de ani a creditului:

(i) transformarea depozitului bancar în acţiuni emise de bancă, fără că deponentul să fie implicat, fără că vreo instanţă să o impună şi fără ca motivaţia acesteia să fie transparentă; în limbaj corporatist bancar, admirabila tehnică de restructurare financiară utilizată în minunata lume nouă se numeşte bail-in şi este impusă prin directive europene; acest instrument al terorii financiare este nimic altceva decât o dedare în plată unilateral impusă de bancă tuturor deponenţilor de fonduri în acea bancă;

(ii) dobânzile real negative: în loc ca depozitul bancar să fie remunerat, adică banca să plătească deponentului o dobândă, un preţ al folosirii banilor deponentului pentru a-şi putea păstra banii în bancă, deponentul este cel ce va trebui să plătească băncii o remuneraţie; deponentul este cel care plăteşte băncii pentru gestul mărinimos al acesteia de a-i utiliza banii pentru a da credite cu dobândă şi, eventual, pentru gestul (ne)smerit de a se salva de la faliment prin bail-in; iar oamenii îşi ţin banii în bănci de frica de a nu fi tâlhăriţi sau prădaţi de hoţi.

Toate aceste asemenea contracte şi instrumente care sunt impuse populaţiei (3), instituţiilor publice şi întreprinderilor, altele decât băncile, sunt fundate pe emoţii negative : frică, panică, teroare. Şi pe judecăţi simplicate la dimensiuni homeopatice.

Dobînzile negative, aruncarea banilor din elicopter (aşa-numita politică de quantitative easing prin intermediul căreia băncile centrale creează bani suplimentari cu care cumpără obligaţiuni şi titluri ipotecare de la bănci, fără a cere rambursarea acelor obligaţiuni sau ipoteci), împachetarea unor debitori în portofolii securitizate de titluri construite pe un pariu originat pe falimentul debitorilor, toate acestea sunt probe ale şocantei rupturi între operaţiunea bănească şi faptul economic. Dacă ai cumpărat un pix cu un leu, poţi fi cât de cât convins că acel leu este valoarea de întrebuinţare a acelui pix. Dar când pixul acela trebuie plătit de vânzător, şi nu de cumpărător (aşa cum se întâmplă în cazul dobânzilor negative) şi când pixul acela este plătit cu 50 de lei, doar pentru că cineva, din zborul elicopterului, a aruncat cu bani în cumpărător, banul nu mai are sens, căci îşi pierde funcţia de echivalent al valorii. Banii stratificaţi ca foile de ceapă care acoperă un miez mărunt, originar, care, în substanţa sa, se dovedeşte a fi un pariu, un joc de poker între un jucător entuziast şi un altul panicard, nu mai dau decât aparenţă unei legume oneste, respectabile. Ceapa, oricum, este lacrimogenă în mod natural. Ce va fi când cumpărătorul va fi descoperit că miezul de care s-au prins foile de ceapă este o iluzie, un fals? Lacrimile nu vor mai avea o cauză fizică, ci una emoţională, mult mai puternică şi mai remanentă.

(va urma)

Note

Un "investitor", care auzise că în anii 2005-2007 în România se făceau bani buni şi uşori din imobiliare, a venit cu ceva bani proprii şi cu mult entuziasm, alimentat de entuziasmul băncilor de a credita afacerile imobiliare. Criza din 2008-2009 a răpus mulţi astfel de entuziaşti, dar Statul român a reuşit să pună la punct un mecanism de ajutor de stat oferit băncilor şi dezvoltatorilor imobiliari, la care a adăugat o facilitate fiscală suplimentară (un TVA redus, de 5%, pentru vânzările de imobile, cu drept de deducere pentru restul de TVA la cumpărare de 24%, respectiv, 20%), şi astfel entuziasmul a revenit, făcând ca afacerile de acest gen să explodeze din nou în 2014-2015. Oamenii, simpli particulari, au început din nou să viseze că, având un salariu de 2000 de lei pe lună, îşi pot permite să achite timp de 40 de ani, un credit ipotecar, mai ales că e garantat de stat şi, deci, e ieftin; iar băncile şi dezvoltatorii imobiliari s-au reobişnuit să facă easy money. Doar că, pe o perioada de 30 de ani, e imposibil să nu apară măcar un eveniment de default : reducere a salariului, boală, perioade de îngrijire a copilului, şomaj, incapacitate de muncă, divorţ, pensii de întreţinere etc.

În anul 2009, în primul trimestru, băncile, pur şi simplu, au refuzat să se mai împrumute între ele pentru că, pur şi simplu, nu mai aveau încredere reciprocă. Nemaiavând lichidităţi, băncile au întrerupt brutal linii de credit sau de finanţare, blocând, pur şi simplu, economia. Creditarea a fost reluată cu greu, doar că a fost nevoie ca România să contracteze, panicată, un ciudat împrumut de 20 de miliarde de euro de la instituţii financiare internaţionale, plus de nişte măsuri de austeritate cvasi-fasciste (2010, A. D.). La momentul actual (2017, A. D.), decizia de a nu investi, deci de a nu contracta, este dominată de alte teme panicarde: e numai corupţie în România, iar corupţii sunt numai rezidenţii, nu şi expaţii, industria alimentară românească nu e deloc sigură, deci produsele româneşti trebuie boicotate, românii nu respectă contractele înrobitoare, deci nu sunt serioşi (şi, în mod nepermis, mai şi visează la sentinţe judiciare sau la legi liberatoare), salariile nu sunt de 2 lei pe lună, ca în Brazilia, deci e risc sistemic. Uneori, panica este asezonată cu dorinţa de răzbunare sau cu furia sancţionatoare a tuturor celor care şi-au luat libertatea, prost înţeleasă, de a-şi cere drepturile şi de a-şi urmări interesele de consumatori, cetăţeni cu drepturi (şi nu numai cu obligaţii şi îndatoriri). Legea dării în plată, spre exemplu, o lege împotriva căreia o întreagă pleiadă de instituţii şi "specialişti" au aruncat cu foc şi pară, trebuie abandonată, întrucât ar arunca în aer sistemul bancar, contractele şi credibilitatea României şi, în plus, ca bonus, ar aduce şi apocalipsa. În schimb, legea confiscării depozitelor bancare (bail-in) nu doar că este ne-riscantă pentru fiinţa dreptului de proprietate; ea este mai mult decât necesară, căci băncile trebuie să supravieţuiască chiar cu riscul exproprierii deponenţilor de economiile lor de o viaţă.

3. De ce ni se impun aceste contracte atât de iraţionale? Pentru că ei pot. Exact cum naziştii îi obligau la muncă forţată, "eliberatoare", şi, ulterior, îi gazau, pe rezidenţii de la Auschwitz şi Birkenau. Pentru că instituţiile financiare sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze şi pentru că aceste instituţii au creat atât de mulţi bani fără echivalent economic real şi au primit atât de mulţi bani aruncaţi din elicopter de băncile centrale, încât nu mai au ce face cu banii. Ca în povestea unui Midas post-modern şi diabolic, tot ceea ce aceste instituţii ating se transformă în bani, care ţin loc şi de marfă, şi de elixir. Dacă analiştii şi politicienii cer explicaţii, frica, panica, iraţionala raportare la apocalipse financiare zilnice (ceea ce, desigur, generează teroare), sunt singurele "explicaţii" pe care aceste instituţii şi birocraţii lor le dau. Mitul construit de aceşti vestitori ai apocalispei noastre de zi cu zi, mit după care oamenii obişnuiţi, care au depozite în bănci mai mici de 100 de mii de euro, nu ar trebui să se teamă de bail-in, căci statul garantează acest depozit minim, şi nu ar trebui să se teamă nici de dobânzile negative, pentru că acestea ar afecta numai bogaţii, este un mit fals. Fondurile de pensii, asigurările de sănătate, şcolile, spitalele, universităţile, întreprinderile generatoare de locuri de muncă - toate au bani în bancă, pentru că în lumea de azi banii nu mai pot fi tezaurizaţi, iar plăţile nu mai pot fi făcute cash, ci exclusiv prin bancă, iar aceşti bani sunt, indirect, bani ai simplilor particulari, ei fiind în pericol de erodare a valorii prin dobânzi negative sau de confiscare prin bail-in. Pierderile generate de exuberanţa iraţională şi de entuziasmul iresponsabil de a contracta sunt, la final, trecute în contul particularilor, că doar ei sunt mulţi şi indistincţi. Şi, desigur, nepricepuţi.

Opinia Cititorului

Acord

Prin trimiterea opiniei ne confirmaţi că aţi citit regulamentul de mai jos şi că vă asumaţi prevederile sale !

DIN ACEEAŞI SECŢIUNE

Editorial

Citeşte toate articolele din Editorial

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

Deleanu
Apanova - verfici calitatea de peste 600 de ori pe zi
Metronet
Proactiv Plus
Everest Catering
Vila Timo
Mozart Spirits
Schlumberger
Legestart
Calendarul BURSA 2018
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.rowww.hipo.ro
www.dreptonline.rowww.dreptonline.ro
modele cărţi de vizităInvitaţii de nuntăCărţi de vizită