Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 12.09.2018
Lehman Brothers, amintiri despre viitor
click aici
Ilustrație de MAKE
     Dispariția unei venerabile bănci de investiții de pe Wall Street nu a fost suficientă pentru învățarea lecțiilor crizei, o criză care a fost negată de oficialii marilor bănci centrale până în ziua fatidică de 15 septembrie 2008.

     În decembrie 2010, pe site-ul publicației Business Insider a fost publicată o colecție de declarații ale lui Ben Bernanke, președinte al Federal Reserve între 2006 și 2014, des­pre care autorii spun că "sunt așa de absurde, încât nu știi dacă să râzi sau să plângi".

     "Guvernul SUA are o tehnologie, numită tiparniță, care permite producția discreționară a dolarilor fără niciun cost", scria Bernanke într-un studiu din 2002.

     Dar cum să nu existe costuri la nivelul societății când se creează artificial putere de cumpărare și apoi este distribuită discreționar? Orice economist care are astfel de convingeri face de râs întreaga profesie și nu ar trebui să depășească "rangul" unui măturător de stradă.

     Și totuși, Ben Bernanke a fost numit și confirmat să fie urmașul lui Alan Greenspan la conducerea celei mai puternice bănci centrale din lume.

     După ce a ocupat fotoliul de președinte al Fed-ului, Bernanke și-a exprimat convingerea, în luna mai 2007, că "nu ne așteptăm la propagarea efectelor de pe piața creditelor subprime la nivelul economiei sau sistemului financiar", iar în ianuarie 2008 spunea că "Federal Reserve nu prognozează o recesiune", deși economia americană tocmai intrase în Marea Recesiune.

     La mijlocul anului 2009, tot Ben Bernanke declara, în fața unei comisii a Congresului, că "Federal Reserve nu va monetiza datoria", deși banca centrală americană pornise deja tiparnița în noiembrie 2008 pentru a cumpăra instrumente financiare "construite" pe baza creditelor ipotecare (n.a. MBS, Mortgage Backed Securities).

     Au urmat alte două etape ale programului de relaxare cantitativă, QE2 și QE3, în urma cărora bilanțul Federal Reserve s-a "îmbogățit" și cu un portofoliu de obligațiuni guvernamentale de peste 2,4 trilioane de dolari.

     Aceste măsuri disperate au fost "împachetate" frumos și vândute unui public cuprins de panică, care a fost convins, cel puțin o vreme, că "autoritățile" știu ce fac, iar salvarea Wall Street-ului este o condiție absolut necesară pentru a evita prăbușirea Main Street-ului (n.a. termen generic pentru economia reală).

     Nenumărate cărți și studii au abordat cauzele Crizei Financiare Globale, printre care cele mai "populare" sunt lăcomia bancherilor și relaxarea reglementării sistemului financiar, însă adevăratul "izvor" îl reprezintă ruperea legăturii dintre dolar și aur, în 15 august 1971.

     Până atunci, însemnele monetare mai aveau, cel puțin teoretic, o acoperire în metalul prețios, care a îndeplinit rolul banilor timp de milenii.

     Bancherul JP Morgan declara în 1912, în fața unei comisii a Congresului, că "banii sunt aur și nimic altceva", în timp ce sublinia diferența între bani și credit.

     Fără "ancoră", creditul acordat sectorului nefinanciar din SUA a intrat pe o traiectorie exponențială, a cărei divergență față de creșterea Produsului Intern Brut s-a accentuat puternic, mai ales după 1990 (vezi graficul 1).

     Pe fondul "stimulării" monetare a Federal Reserve din ultimii 10 ani, dezechilibrul dintre credit și PIB a ajuns la cote care induc nostalgia după vremurile "bune" de la sfârșitul deceniului trecut.

     Aceasta nu îi împiedică pe trei dintre "actorii" principalii ai crizei financiare globale să revină în atenția publicului cu un editorial în New York Times, în care ne spun "ce avem nevoie pentru a lupta împotriva crizei viitoare".

     După ce au recunoscut că "semințele crizei au fost plantate timp de mai multe decenii", Ben Bernanke, Timothy Geithner și Henry Paulson scriu că "autoritățile de reglementare financiară au nevoie de instrumente adecvate pentru combaterea incendiilor" și avertizează că "puterea de a acționa în condiții de urgență a Fed-ului a fost restricționată, iar Trezoreria nu mai poate garanta fondurile de piață monetară", aceste puteri fiind "de o importanță critică pentru oprirea panicii din 2008".

     Editorialul din NYT scris de Bernanke, Geithner și Paulson a primit o replică din partea reputatului analist Jim Grant, care scrie că aceștia ar putea beneficia de lecțiile oferite de Peter Fisher, fost vicepreședinte al Federal Reserve Bank of New York.

     În cadrul unei conferințe din martie 2017, Fisher a declarat că "în mod curios, Fed-ul nu a recunoscut nicio greșeală, toate experimentele au avut succes, fără efecte secundare negative, fără pervertirea motivațiilor, doar scăderea randamentelor".

     Fostul oficial al băncii centrale americane mai subliniază că "în loc să evite dezbaterile privind incertitudinea, crezând că astfel își păstrează credibilitatea", Federal Reserve ar trebui să știe că "nu își poate recâștiga credibilitatea decât dacă abordează deschis problema incertitudinii deciziilor de politică monetară".

     Mai mult, Fisher arăta că "normalizarea politicii monetare nu înseamnă doar readucerea dobânzilor la un nivel similar celui din trecut", ci, mai ales, "eliminarea obiceiurilor proaste care s-au format între timp".

     Toate marile publicații financiare internaționale au scris în ultimele zile despre lecția oferită de prăbușirea băncii de investiții Lehman Brothers.

     "Criza financiară ne-a făcut să ne fie frică de risc, dar numai pentru un timp", arată Greg Ip în Wall Street Journal.

     Financial Times a mers mai departe, dedicând o întreagă serie de articole "memoriei" crizei financiare globale, unde s-a remarcat mărturisirea unui renumit jurnalist al publicației, John Authers.

     Acesta a mărturisit, pe fondul prezenței sale în New York în acea perioadă, că "în vreme de criză, câteodată nu spui toată povestea" și a recunoscut că "a existat o perioadă în care nu am publicat informații importante pentru cititori".

     Despre ce este vorba? La două zile după falimentul Lehman Brothers, Authers spune că a trăit "cea mai înfricoșătoare zi din criză", în condițiile în care AIG, gigantul din industria asigurărilor, a fost salvat cu 85 de miliarde de dolari de către autoritățile americane.

     AIG s-a angajat timp de mai mulți ani în garantarea instrumentelor derivate "elaborate" de marile bănci de pe Wall Street, în special CDS-uri (n.a. Credit Default Swap). Incapacitatea de plată ar fi condus la prăbușirea în lanț a unor mari instituții financiare, printre care s-ar fi aflat și Goldman Sachs.

     Pe fondul panicii generalizate, jurnalistul de la FT a mers la Citibank pentru a-și diviza depozitele, inclusiv prin transferul la alte bănci, astfel încât resursele sale financiare să intre sub acoperirea pragului de garantare.

     Acolo a găsit o coadă lungă, formată, aproape în exclusivitate, de angajați ai marilor instituții financiare de pe Wall Street, care își "împrăștiau" banii. Când a ajuns la ghișeu, angajatul Citi i-a explicat că există o înțelegere cu banca de peste drum, Chase Bank, subsidiară a gigantului JP Morgan, astfel încât clienții să nu fie nevoiți să-și mute fondurile.

     Soluția a fost deschiderea unor conturi pe numele soției, copiilor, probabil și a cățelului, astfel încât depozitele să nu "fugă" la alte bănci.

     Jurnalistul de la FT spune că nu a scris despre această situație deoarece "o singură fotografie ar fi fost suficientă pentru a împinge sistemul dincolo de marginea prăpastiei". Oare a fost responsabilitate sau complicitate?

     Acum Authers scrie că "în cazul unei noi crize nu voi mai păstra tăcerea". Confesiunea și promisiunea ziaristului de la FT nu au fost suficiente pentru a obține iertarea de la un cititor. "Deci oamenii din interior își protejează banii, însă consideră că este justificată menținerea publicului în ignoranță, deoarece noi am intra în panică", scrie cititorul FT, pentru care "articolul a contribuit la erodarea încrederii, deja reduse, pe care o avem în sectorul financiar și jurnaliștii săi".

     Lecțiile crizei par că au fost învățate, deși tardiv, de un fost conducător al unei importante bănci centrale.

     În cartea sa publicată în primăvara anului 2016, "Sfârșitul alchimiei", Mervyn King, guvernator al Băncii Angliei între 2003 și 2013, scrie că "încrederea în banii de hârtie se bazează pe abilitatea și dorința guvernelor de a nu abuza de puterea de a-i tipări" și compară sistemul financiar din ultimele secole cu alchimia.

     "O societate care își bazează sistemul financiar pe alchimie își face o publicitate proastă în ceea ce privește raționalitatea sa", arată King, iar "pentru a pune capăt alchimiei trebuie să ne asigurăm că riscurile implicate în bani și în sectorul bancar sunt identificate corect și suportate de cei care se bucură de beneficiile sistemului nostru financiar".

     Raționalitate și corectitudine? Oare mai știu bancherii, inclusiv cei din băncile centrale, semnificația acestor noțiuni?

     Mervyn King mai avertizează că "lichiditatea este doar o iluzie, care este aici astăzi, iar mâine nu mai este" și se declară nedumerit că "după cea mai mare criză financiară din istorie, nimic nu s-a schimbat cu adevărat în ceea ce privește structura fundamentală a sistemului bancar sau în ceea ce privește dependența de băncile centrale pentru restaurarea prosperității macroeconomice".

     "Conexiunea toxică formată între răspunderea limitată, garantarea depozitelor și existența unui creditor de ultimă instanță implică faptul că asumarea riscurilor de către bănci se bucură de o subvenție implicită masivă", mai scrie fostul guvernator al Băncii Angliei.

     Toată această "structură" extrem de instabilă s-a format de-a lungul deceniilor, pe fondul extraordinarului privilegiu al băncilor, acela de a crea "bani" din nimic prin acordarea de credite. Procesul este descris pe larg într-un buletin lunar al Băncii Angliei, din primăvara anului 2014.

     Semnificația? Băncile, în frunte cu băncile centrale, sunt principalii promotori ai hazardului moral dintr-o societate.

     În ciuda dovezilor clare privind gravele distorsiuni induse în economie de creșterea accelerată a creditării din ultimele decenii, pe fondul politicilor monetare ultrarelaxate, soluția promovată de principalele bănci centrale și de autoritățile guvernamentale a fost tot stimularea creditării, în condițiile în care s-a apreciat că există un deficit de cerere, care subminează perspectivele creșterii economice.

     Unde s-a ajuns? La depășirea sistematică a recordurilor de îndatorare la nivel global, după cum arată datele de la BIS (Bank for International Settlements).

     După o dublare a soldului creditului global acordat sectorului nefinanciar între 2002 și sfârșitul anului 2009, acesta a crescut cu aproape 40% de atunci până la sfârșitul anului 2017 (vezi graficul 2), pe fondul unei creșteri accelerate a creditului din economiile emergente.

     În aceste condiții, economiști precum William White, fost economist-șef la BIS, care a avertizat, încă din 2003, cu privire la efectele creșterii necontrolate a creditării, trag un nou semnal de alarmă.

     Pentru White, "situația este mai gravă decât în 2007", opinie împărtășită recent și de un reputat analist de la JP Morgan, Marko Kolanovic, pentru care "principalul atribut al crizei următoare va fi dislocarea severă a lichidității".

     Nici reglementările prudențiale adoptate de autoritățile europene nu vor avea un efect pozitiv. Un colaborator al profesorului Nassim Nicholas Taleb, Pasquale Cirillo, a publicat mai multe analize în ultimii ani în care demonstrează că "reglementările financiare sunt precum gardurile", deoarece "creează un sentiment de falsă siguranță prin ascunderea riscului".

     În ceea ce-l privește pe Taleb, autorul cărților "Lebăda neagră", "Antifragil" și "Pielea în joc", acesta a analizat recent implicațiile complexității pentru deciziile politice și arată că "nicio decizie nu trebuie luată de cineva care nu va părăsi scena în caz că greșește".

     Acest principiu elementar, dar atât de important, nu a fost luat nici măcar o secundă în considerare de autoritățile fiscale și monetare care nu au făcut nimic înainte de criză, însă au susținut apoi că știu cum să o rezolve.

     Totodată, aplicarea "principiului pielii în joc" are o importanță crucială pentru societate, nu doar din perspectiva strunirii motivațiilor din spatele deciziilor, dar și prin introducerea unui "filtru" pentru eliminarea decidenților care greșesc.

     În plus, "orice companie care beneficiază de garanții guvernamentale ar trebui tratată precum o companie de utilități, iar directorii trebuie să beneficieze de o compensație similară funcționarilor publici", mai scrie Taleb.

     Despre cât de pregătite sunt autoritățile noastre pentru ceea ce va urma nu sunt prea multe de spus. "Ce treabă avem noi cu criza lor?", întreba în 2008 Mugur Isărescu, guvernatorul de atunci și din totdeauna al BNR.

     De atunci nu am evoluat deloc, ci am involuat, pe fondul permanentizării programului subprime cunoscut sub numele de "Prima Casă" și a disputelor politice iraționale, iar iluzia stabilității sistemului bancar este mai mare decât niciodată.

     Mai există, totuși, o speranță. "Ploaia care va veni, le va potopi pe toate", după cum cânta Florian Pittiș cu Pasărea Colibri. 
Călin Rechea
 
     *  Scurt calendar al crizei din 2008 (MarketWatch)
     
     16.03.2008 - JP Morgan a cumpărat Bear Stearns.
     05.08.2008 - Federal Reserve menține dobânda de politică monetară la 2%
     15.08.2008 - Soros Fund Management a informat că și-a majorat portofoliul cu 9,47 de milioane de acțiuni de la Lehman Brothers, în condițiile în care deținea 10.000 de acțiuni la sfârșitul lunii martie 2008.
     17.08.2008 - Un comunicat de presă de la Federal Reserve arată că "riscurile au crescut în mod apreciabil".
     27.08.2008 - Lehman Brothers încearcă să găsească un cumpărător pentru divizia de administrare a activelor financiare.
     03.092008 - O bancă din China și HSBC își exprimă interesul pentru cumpărarea Lehman Brothers.
     07.09.2008 - Fannie Mae și Freddie Mac sunt preluate de autoritățile federale.
     11.09.2008 - Conducătorii Lehman Brothers anunță oferta de vânzare a băncii pentru a preveni intrarea în faliment.
     15.09.2008 - Lehman Brothers cere protecția conform Capitolului 11 din Legea falimentului, pe fondul unor datorii de peste 600 de miliarde de dolari.
     17.09.2008 - Guvernul SUA a preluat controlul asupra companiei de asigurări AIG, după un bailout de 85 de miliarde de dolari, iar SEC (Securities and Exchange Commission) a interzis vânzarea short a acțiunilor instituțiilor financiare.
     21.09.2008 - Goldman Sachs și Morgan Stanley primesc avizul pentru a deveni instituții financiare reglementate, care beneficiază de garantarea depozitelor și acces la finanțări din partea Federal Reserve.
     25.09.2008 - Instituția de garantare a depozitelor (FDIC) a anunțat lichidarea creditorului ipotecar Washington Mutual.
     03.10.2008 - Este promulgată legea "Stabilizării Economice de Urgență".
     07.10.2008 - FDIC majorează plafonul de garantare a depozitelor până la 250.000 de dolari.
     08.10.2008 - Federal Reserve anunță scăderea dobânzii de politică monetară până la 1,5%.
     
     _____________________________
     
     "Ploaia care va veni, Le va potopi pe toate."
     Pasărea Colibri 

 

.