Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 11.09.2018
Luminile (și umbrele) Centenarului
click aici
     (Interviu cu Ilie Bădescu, director al Institutului de Sociologie al Academiei și membru corespondent al Academiei Române, partea a III-a)

     

      Primul Război Mondial din perspectivă creștină

     

     Victor Roncea: Rolul corpurilor militare a fost, după cum spuneați în partea precedentă a acestui interviu, esențial, la momentul schimbării lumilor în pragul ultimului veac al celui de-al doilea mileniu creștin?

     Ilie Bădescu: Cu siguranță. Duhul cel rău, devoalat de Troțki prin sintagma "răspândirea bolșevismului", țintea atunci armatele creștine, de unde ar fi urmat, în faza a doua, să se răspândească și în corpul popoarelor creștine, alungându-l pe Iisus Hristos din viața acestor popoare prin răsturnarea ordinii fundamentate pe sistemul ecleziei militans, al botezului, cununiei și înmormântării creștine și, deci, pe legământul cu Dumnezeu, pentru orânduirea învățătorească divină a ciclului vieții individuale și colective, adică a modului de a fi și a călători pe pământ. În temeiul acestei învățături, viața pe pământ este o călătorie euharistică, prin care omul trece din eclesia militans în regimul ceresc al eclesiei triumphans, adică parcurge inițiatic un drum eliberator. Drumul vieții capătă înțeles inițiatic de drum eliberator și, deci, de triumf eclesial. Acesta este un drum ascensional, urcător, pe care democrațiile seculariste, de culoare roșie sau albastră, l-ar voi suprimat în favoarea unei idolatrii ideologice, a unei false eliberări pe orizontala pă-mânteas-că, fără de vreun acces la verticala cerească.

     Confruntarea soldaților lui Ernest Broșteanu era confruntarea pentru apărarea acestei ordini eclesiale care unește, în călătoria pământeană, cerul cu pământul, exact ceea ce voiau să fractureze comuniștii lui Lenin și Troțki. Este adevărat că nu toată armata rusească fusese cucerită de duhul stelei roșii în cinci colțuri, fiindcă Comandamentul rusesc, în frunte cu generalul Scerbacev, erau fideli spiritului armatei creștine, astfel că trupele române trec Prutul atât la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, cât și la cererea Comandamentului rusesc și deci a generalului Scerbacev din fruntea acelui Comandament. Frontiera Duhului era apărată atunci de corpurile celor două armate creștine într-un teritoriu aflat sub asaltul stihiei bolșevice.

     Românii și rușii reprezentați, ca popor încă îmbisericit, de un corp militar atașat spiritului unei armate creștine, acționau ca apărători ai frontierei Duhului pe liniamentul care lega Baltica de Marea Neagră. Privit pe această fațetă a sa, Războiul își descoperea un alt înțeles. Nici nu se încheiase războiul dintre Puterile Înțelegerii și Puterile Centrale că în Răsărit și apoi în prima linie a Europei Centrale se declanșase un alt război, un al doilea prim război mondial, cel dintre ideologiile idolatre și mai apoi dintre acestea și frontul creștin, de apărare a ordinii ecleziale a popoarelor.

     

      Faliile geospirituale ale "războiului sfârșitului lumilor"

     

     Victor Roncea: Războiul prim mondial apare, în viziunea aceasta, cu mult mai complex decât în descrierea istoriografiei convenționale sau oficiale. Vă puteți referi mai în detaliu la această chestiune?

     Ilie Bădescu: Războiul I mondial a fost și un fel de "război al sfârșitului lumilor", cum ar spune cunoscutul scriitor latino-american Llosa, al unor lumi istorice, evident. Eclezia militans intrase în război cu ideologia bolșevică, antiteistă și antinațională, antiumană. Acest război își are primul său moment și, deci, prima ciocnire chiar pe pământ românesc. În Moldova anului 1917. Acesta este, probabil, un prim episod al războiului mondial al ideologiilor (termenul lui Huntington nu acoperă întru totul înțelesul acestui nou tip de război, fiindcă, la polul opus ideologiei bolșevice, se afla nu o ideologie, ci un tip de ordine creștină a lumii, deci însăși eclesia militans, adică ordinea de pe pământ a creștinilor, a neamurilor creștine). Războiul începuse prin conjuncția germano-bolșevică menită a susține trecerea secretă a lui Lenin în Rusia, care a mijlocit astfel "răspândire duhului diabolizant al bolșevismului în rândurile armatei ruse din Moldova". Incendiați de acest duh, armata imperială, anterior creștină, se transformă peste noapte într-o hoardă de pradă, recapitulând vechiul raid prădător cunoscut rușilor și românilor din istoria raidurilor tătare. În primăvara lui 1917, aliații ruși devin inamicii României creștine. Fos-tul corp militar creștin al țarului se transformase în agent al anarhiei bolșevice, declanșând nou tip de război sub forma operațiunilor unui raid de pradă. Duhul stăpânirilor nedrepte, care a început să domine sufletul militar rusesc deviat (prin efectul anarhiei bolșevice), cel puțin în Basarabia, va fi și calul troian de penetrare a unui alt duh, încă mai periculos, duhul dezlănțuit al bolșevismului, care aducea cu sine diabolizarea armatei, dovadă că, în timp record, armata, care, ieri, încă era fidelă țarului, se transformă peste noapte într-o armată dezertoare, anarhizată și anarhizantă, iar procesul aces-ta își arată fața aproape anticipativ tocmai în Moldova. Armata rusă din Moldova, câștigată de duhul neascultării și al trufiei noului ighemon, inițiase aici un viclean război logistic, și deci se livrase vicleniei și trădării aliatului, jefuind și terorizând de-a dreptul ro-mânii, cu sălbăticie, la fel cum au făcut-o apoi și în al doilea conflict mondial și după.

     

      Războiul logistic. Noile ciocniri și triumful ordinii naționale în Europa Centrală

     

     Victor Roncea: Ați propus, în altă parte, noțiunea de război logistic. Probabil că nu e cazul să reluăm aici dis-cuția decât poate pentru a schița aliniamentele noilor ciocniri înăuntru cărora a triumfat totuși ordinea națională în Europa Centrală.

     Ilie Bădescu: Păi să remarcăm, mai întâi, că la propensiunea anarhizantă a unora dintre corpurile armatei ruse, devenite "roșii", se va adăuga în martie 1918 trădătoarea pace de la Brest Litovsk, semnată între Rusia și Germania, ceea ce va da o lovitură tot logis-tică dispozitivului defensiv și ofensiv al Puterilor Înțelegerii, iar pentru români această pace devenise cadrul unei teribile presiuni militare, logistice, politice asupra teritoriilor românești, dovadă fiind toate actele diplomației sovietice în respectiva conjunctură, care toate aveau un impact devastator asupra României și vor conduce, în conjuncție cu pasivismul egoist al dispozitivului militar aliat, la Pacea de la București, dintre România și Puterile Centrale. Cum se știe, la 18 februarie/3 martie se semna pacea de la Brest Litovsk între Rusia Sovietică și Germania. România se găsește, prin efectele acestei păci, încercuită de inamici (germani, turci, bulgari și sovietici), "lipsită și de sprijinul promis de aliați" (Ion C. Popa, p. 88), România este silită, ca urmare a trădărilor foștilor aliați, să semneze Tratatul cu Puterile Centrale la București în 1918, aprilie/mai.

     

      Sprijinul logistic, financiar și de intelligence german pentru sovietizarea Rusiei

     

     Victor Roncea: Ce alți factori s-ar cuveni menționați pentru o mai completă caracterizare a mediului istoric în care va triumfa ordinea Noii Europe bazată pe pacea națiunilor?

     Ilie Bădescu: S-ar cuveni să amintim, de pildă, că Mitteleuropa pangermană agravase criza ordinii europene la acel moment. Panideea Mitteleuropeană întărește un tip de subordine bazată pe un sistem cu o agravată polarizare panideologică, de o parte, și lucrarea Catehonului creștin, de alta. Polarizarea nazistă și cea bolșevică (în cele două expresii ale sale, cominternistă și stalinistă) se prefigurase încă din timpul primului război mondial. În fond, Cominternul va și lua ființă în 1919, pe 2-6 martie, iar pangermanis-mul își derulase prima sa inițiativă prin susținerea lui Lenin și prin instaurarea regimului bolșevic la Moscova, operațiune imposibilă fără de sprijinul logis-tic, financiar și de intelligence german. Această nouă ordine antieclesială va triumfa în și prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care este și piscul aces-tei ordini panideologice, germano-sovietice. Acțiunile militare, informative și general spirituale ale României vor plasa statul român între cele mai consecvente structuri de suport ale Europei Christiana, Europa unor popoare creștine, organizate sub forma rețelei defensive de state-națiuni non-agresive, respectuoase față de ideea națională și față de spiritualitatea creștină. Așa trebuie înțeles sistemul Antantei celei mari, după modelul căreia se vor construi micile antante, sau Înțelegerile regionale, precum Mica Înțelegere, Antanta Balcanică etc., concepute ca bastioane de apărare în fața puterilor revizioniste și contra anarhocrației sovietizante. Cele două mari agresiuni de formulă nouă, Revizionismul și Sovietismul, devin amenințări permanente pe toată durata interbelică și România împreună cu Polonia au fost statele apărătoare ale frontierei Europei creștine în fața celor două valuri devastatatoare, așa de puternice ieri și renăscute azi, cu mici ajustări, dar cu aceeași viclenie. Din acest punct de vedere, cele trei mari operațiuni militare ale corpurilor militare românești atât din estul cât și din vestul Româ-niei, de la Viena din 1918, avându-i în frunte pe generalul Ion Boeriu și pe însuși Iuliu Maniu, eliberatori ai Vienei de hoardele bolșevice anarhizante, de la Chișinău, din Basarabia, și apoi de la Budapesta, curățată de bolșevici de Armata Română, în 1919, au prefigurat sistemul defensiv al Europei națiunilor creștine în fața celor două expansiuni panideologice antinaționale și anticreștine, revizionismul în haina sa mitteleuropeană sudică și sovietis-mul în cele două formule ale sale, stalinismul și cominternismul. Revizionismul este expresia de la suprafață a nazismului tipologic, iar sovietismul este expresia de epocă a cominternis-mului troțkist și a stalinismului tipologic. Ambele erau îndreptate împotriva ordinii naționale, adică bazate pe dreptul popoarelor la autodeterminare națională. Este, așadar, evident că instaurarea unor dominații panideologice, cu germen totalitar, nu se poate realiza decât prin răsturnarea ordinii națiunilor libere, prin recurs la suportul unei ideologii dominatoare. Dacă le-ar lipsi un astfel de suport, asemenea supraordonări antinaționale nu s-ar putea susține.

     

      Erori ale naționalismului interbelic

     

     Victor Roncea: Ce puteți spune des-pre naționalismul interbelic și postbelic într-un atare context?

     Ilie Bădescu: Noua ordine post-trianonică s-a legat evident de forțele naționalismului deschis al națiunilor central-europene, așa cum triumful asupra sistemului bolșevic, și deci pentru răsturnarea unei hegemonii ideologice anticreștine, s-a legat tot de forțele naționaliste ale popoarelor central-europene. Marea greșeală a unora dintre ideologii naționalismului interbelic a constat în atribuirea unui referențial etnic forțelor potrivnice ordinii naționale. Mă refer în primul rând la referențialul antisemit profund eronat. Fenomenele și forțele potrivnice ordinii naționale nu au suport etnic, ci, precum vedem, fie un suport imperialist, fie colonial, fie pur și simplu ideologic (incluzând aici "colonialis-mul mental"), fie revizionist. Tentația de a căuta dușmani în apartenențele etnice este de două ori primejdioasă: întâi că dezinformează asupra resorturilor și deci asupra rădăcinilor reale ale celor două fenomene subordinaționis-te la care ne-am referit (subordinaționismul bolșevic, panideologic, cominternist sau cel fascisto-nazist) și în al doilea rând că direcționează fals acțiunea ofensivă și defensivă împotriva acestor forțe și acțiuni antinaționale și anticreștine. Cele două tipuri de agresiuni anticreștine (comunisto-kominternistă și nazisto-fascistă) nu izvărăsc din vreun neam, ci, din contră, acționează împotriva ideii de neam și împotriva ordinii eclesiale iudeo-creștine. Ca să putem fi naționaliști autentici, trebuie categoric să ne desprindem de orice tentație antisemită, vicleană, fiindcă antisemitismul este invenția unui nou Marut, care dorește să devieze afirmarea națională, întemeiată pe iubirea de neam, într-o direcție care ar compromite-o, mutând-o, pervers, în orizontul obscur al unor confruntări eronate, anarhizante, istovitoare și finalmente autodistructive. Cel ce se revendică de la învățătura eternă a Sfintei Scripturi nu poate să nu iubească primul popor biblic deodată cu toate popoarele planetei care sunt toate prezente, într-o formă sau alta, în textul, supratextul, subtextul și intratextul Bibliei. De aceea, Biblia trebuie privită drept ceea ce este: Carte de Învățătură Universală, dumnezeiască. Aceasta ne oprește să facem rău ori, încă mai complet, ne îndrumă, prin cuvântul direct al lui Dumnezeu, să facem binele, fiindcă, astfel, sigur vom fi, implicit, opriți de la facerea de rău. Răul nu vine de la cei ce iubesc Biblia și împărtășesc iubirea de neam, ci de la cei ce urăsc Biblia și odată cu aceasta și neamurile, răul vine de la cei care luptă pentru o lume fără de Biblie și, deci, fără de Dumnezeu și fără diversitatea binecuvântată a neamurilor. În cele din urmă, problema reală a unora ca aceștia n-ar fi atât că nu pot primi Biblia, în genere, învățăturile revelate (pe cale naturală și supranaturală) și deci cuvântul lui Dumnezeu ori că nu pot auzi chemarea la iubire de neam, ci că sfârșesc prin a se transforma în cruciați ai unui război contra Bibliei și împotriva iubirii de neam ca sentiment universal. Abia această ipostază îi transformă în agresori care vor stârni, în mod fatal, reacția iubitorilor de pace, de Dumnezeu și de neam. Iar această reacție este afirmativă, se manifestă sub forma întreitei căi: calea păcii (adică a iubirii semenilor), calea iubirii de Dumnezeu și calea iubirii de neam. Cele trei iubiri sunt arma de apărare a căii celei bune pe care călătorim spre ținta finală și de aceea este vital să o apărăm de inamicii ei: ura de Dumnezeu, de semeni și de neam, nedreptatea, minciuna, trufia. Duhul slavei deșarte este cel mai viclean dintre toate duhurile cele potrivnice și singura cale de a ne apăra de lucrarea lui este calea celor trei iubiri. Din ele se nasc și cele trei slujiri: față de semeni (slujirea păcii), față de ordinea dumnezeiască (eclesia sau chemarea la comuniune slujitoare cu Dumnezeu) și față de neamul din care te tragi deodată cu cel în mijlocul căruia trăiești. Fiecare om trăiește în aceste grădini și este chemat să le cultive ca să nu se sălbăticească lumea din dreptul lui și deci din locul lui sălbăticindu-se astfel și propria ființă, pe care o vor copleși buruienile patimilor în frunte cu cea care otrăvește sufletul, buruiana slavei deșarte, a trufiei. Aceasta ucide sufletul fără a se atinge de trup, pe care însă îl preschimbă în cavoul propriului suflet transformând făptura în cadavru viu, cum ne spune Tolstoi. Persoana lovită de această patimă este purtătoarea unui mormânt în lume, a unui templu al morții, groaznic, devastator. În lumea fără de Dumnezeu și deci fără de iubire se înmulțesc acești purtători ai morții, și lumea aceasta este pe toată lățimea ei locul unei terifiante culturi a morții, a unei morți umblătoare. Cultura morții este cultura unei lumi cu suflete secate, lipsite de medicamentul întreitei iubiri.

     Victor Roncea: Dar neamurile nu pot greși? Este o evidență că anumite neamuri au înclinații aparte, după cum o dovedește istoria, respectiv, ca să dau doar două exemple, nemții, cu toate că au vârfuri de cultură universală extraordinare, ceea ce denotă profunzime sufletească, sunt pe fond militariști și suferinzi de această boală a dominării cu orice preț, rușii, deși au o inteligență artistică specială, sunt hrăpăreți și sălbatici în manifestări contra altor neamuri, ca să fiu elegant, etc.? Iar acum, noi, cu aceste pruncucideri în masă din ultimii zeci de ani, de peste 20.000.000 de suflete? Cum vor atârna pe cântarul mântuirii neamurilor?

     Ilie Bădescu: Greșeala neamurilor este posibilă, deși niciodată un popor nu cade în greșeală cu toată ființa lui. Dumnezeu ne dă posibilitatea pocăinței, a îndreptării. Poate ar fi mai bine să vorbim despre greșeala din popor, nu despre greșeala poporului, fiindcă e greu să faci o asemenea inferență asupra unui popor ca întreg și deci ca entitate istorică și transistorică totodată. Așa ceva doar proorocul lui Dumnezeu are putere să vadă și să mărturisească. Pentru judecata obișnuită este mai nimerit să vorbim despre greșeala din popor, care dacă ar absorbi tot poporul acesta ar pieri. Pentru a redobândi șansă izbăvitoare și eventual preventivă, popoarele trebuie să se privească mereu în oglinda faptelor lor istorice. Care este oglinda neamurilor? Însuși Dumnezeul iubirii și al dreptății. În această chestiune este bine să luăm pilde de la poporul mărturisit de Dumnezeu în Cartea Sa, din care aflăm că segmente ale poporului cu regele lui au greșit, au căzut, dar au avut tăria să se întoarcă și să plângă precum a plâns Saul cu fiul său și cu poporul care se fla cu el în Ghibeea: "Saul, împreună cu Ionatan, fiul său, și cu poporul ce se afla cu ei s-au oprit în Ghibeea lui Veniamin; și plângeau" (I regi, 13, 16). Plângeau pentru că Saul și poporul ce se afla cu el (deci nu tot poporul) nu res-pectaseră rânduiala lui Dumnezeu și nici porunca Sa, după cum i le tâlcuise Samuel, preotul lui Dumnezeu. Chiar și așa, pentru plânsul căinței lor și dacă Saul și poporul care se afla cu el n-ar fi greșit a doua oară în fața lui Dumnezeu, Saul n-ar fi fost lepădat de Dumnezeu. Părerea mea este că prima ilus-trare istorică a greșelii din popor este cea prin care se ia în deșert ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru popoare, prin darul autohtoniei, al pământeniei. Este suficient să privim în istorie felul războaielor pentru a ne da seama care dintre popoarele din jur cu tot cu regii și cu cei mari ai lor au greșit împotriva poruncii autohtoniei, năzuind să fie stăpîni peste alte popoare și în disprețul pământeniei. Revizionismul se încadrează aici, ocupațiile, panideile, silniciile ideologice, de esență, idolatră, se încadrează tot aici. Vom putea sesiza stilurile naționale în istorie din lecția întâlnirii popoarelor pe același teritoriu. Când alte neamuri au venit în pământurile locuite și lucrate de daco-romani, acelea au fost primite cu frățietate, dar, din nefericire, noii veniți nu s-au mulțumit cu frățietatea, ci s-au precipitat, întru slavă deșartă, să devină stăpâni și să-l elimine pe localnic, adică au devenit uzurpatori. Citiți Memorandumul transilvănenilor către Francisc Iosif I de la 1892 pentru a sesiza cum a părăsit feudalitatea maghiară frățietatea cu românii autohtoni din Transilvania, trecând la un lung proces de anulare retrogresivă a dreptului public al românilor asupra pământurilor lor și asupra numelui lor. Acestea sunt greșeli în fața rânduielii lui Dumnezeu fiindcă încalcă porunca pământeniei (Dumnezeu i-a dăruit omului pământul spre folosință, cultivare și incluziune, nu spre eliminare și exclusivitate), a frățietății (iubirii) și a dreptății. Când se petrec asemenea fapte și poporul sosit consimte la samavolniciile mai marilor lui, acel popor cade în greșeală de neam. Când cineva folosește harta ca semn și ca instrument al stăpânirii și al exclusivității, se face apostol al duhului slavei deșarte, săvârșind o mare eroare fiind-că semănând vânt va culege furtună. Ce dreptate au săvârșit sovieticii la Fântâna Albă, în Basarabia, când au săvârșit masacrul asupra celor 3000 de oameni neînarmați, bărbați, femei și copii, doar pentru că aceia au ales calea exilului interior, la frații lor, adică mutarea în grădina propriei pământenii?! Ce imperativ au slujit acei soldați prin care ajungea firul crimei de neam de la Moscova până la Prut? Cu toate acestea, nu suntem îndreptățiți să punem stigmate asupra întregului popor rus pentru ceea ce s-a întâmplat acolo la Fântâna Albă ori pentru crima lui Stalin de la Katyn.

     Sigur, ar fi fost necesar ca reprezentanții acestui stat, moștenitorii autorităților criminale de ieri, să ceară iertare, creștinește, urmașilor victimelor și martirilor de atunci și din timpul ocupației rusești a Poloniei și, în ce ne privește, a Basarabiei și Bucovinei și a întregii Românii. Dar aceasta ține de ceea ce spunea chiar Tolstoi... Istoria este plină de asemenea greșeli scrise definitiv în dreptul unor segmente ale popoarelor, dar nici acestea nu îndreptățesc ura de neam ori spaima etnofiliei, a iubirii de neam. Fiindcă, a face bine, așa cum sună porunca Noului Testament (respectiv, a nu face răul, cum ne cere Vechiul Testament), este incompatibil cu a-ți plimba frontiera urii ori a slavei deșarte și a răzbunării pe teritorii proprii ori străine. Din contră, frontiera duhului este, precum am mai spus-o, frontiera întreitei iubiri: de Dumnezeu, de semeni, și de neam; în care se concentrează, în formă completă, cultura vieții, iubirea de familie, de părinți, cerută prin porunca a cincea din Tablele Legii și deci din legământul sinaitic cu Dumnezeu și rememorată în cadrul Tratatului de la Trianon vădind esența covenantală a acestui excepțional document diplomatic al Puterilor lucide ale Înțelegerii care au vorbit atunci înlăuntrul cuvântului lui Dumnezeu: "Și a zis Dumnezeu să se facă dreptate și s-a făcut dreptate".

     A consemnat Victor Roncea 
.
 

 

.