Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 17.08.2018
Merge Cati la război
     Despre Andronescu este vorba... desigur! Ecaterina cea Mare... bis! cum ar zice Ranetti. Autoarea celui mai semnificativ gest politic în România ultimului deceniu. Cel puțin! Referențialele lui nu pot fi aflate decît sus... sus de tot, în straturile rarefiate ale politicii capabilă să dialogheze cu Eternitatea. În celebrul "J'Accuse!" al lui Zola, spre exemplu. Doar că acela era un gest public mai slab. Zola își ridica acuzațiile împotriva guvernului țării sale dintr-o poziție de relativă siguranță, din afara cercului puterii, de la înălțimea unui statut public independent, bazat pe faimă și autoritate cucerite din scris. Acuzațiile Ecaterinei la adresa guvernului vin din interiorul puterii, al partidului propriu, cel care ține în mînă România ca pe o vrabie speriată de vigoarea "îmbrățișării" care o încarcerează și stă să o sufoce. Acuzația lui Zola, de antisemitism, de încălcare a normelor de Drept și ale idealurilor de Justiție, în Franța, era gravă. (Cazul Dreyfus). Acuzațiile Ecaterinei la adresa guvernării PSD sunt devastatoare: incompetență crasă și prostie! Gravă inadecvare cognitiv-acțională care condamnă națiunea și statul ei la ruină. Discursul lui Zola este liniar, pe verticala acuzatoare. Discursul Ecaterinei, din scrisoarea adresată Urbi et Orbi, este mult mai complex pentru a include și substanța mesajului din alt celebru discurs referențial, cel al lui Martin Luther King, I Have a Dream!! Un imn închinat speranței că într-o bună zi, curînd, discordia, opresiunea, ura dintre semeni, războiul fratricid din sînul națiunii vor fi înlocuite de pace, concordie, înțelegere, sprijin reciproc, justiție pentru toți și mai ales Libertate. Adevărata Libertate, cea care nu poate fi doar privilegiul unora, ci spațiul de existență și acțiune în egală măsură accesibil tuturor. Dezbinarea pe care o acuză Ecaterina nu este în primul rînd a cetățenilor, cît a ins­tituțiilor și a oamenilor puterii. Concluzia ei: drumul acesta duce către catas­trofă!!! Scrisă de pe culmile unei disperări mărturisite și asumate, cu incontestabile și autentice rădăcini cioraniene, scrisoarea Ecaterinei urmează, însă, îndemnul lui Martin Luther King: Let us not wallow in the valley of despair; să nu adăstăm plîngîndu-ne de milă în această vale a disperării. Este nevoie de acțiune, este nevoie ca lucrurile (res politica) și țara, România, să fie scoase din fundătura în care au fost împinse de actuala conducere a PSD. Un gest politic de înălțimea Ceahlăului din mitica Moldovă a lui Ștefan, întrupată pentru eternitate de Apusul de soare al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.

     Cine, ce gigant, simbol, ctitor și baci al politicii noastre a fost capabil de acest gest, a cărui măreție abia dacă poate fi slab aproximată de cuvinte? Cum cine? Abramburica! Doamna aceea care ajunsese de rîsul propriilor colegi de guvern, al tuturor funcționarilor ministeriali, al profesorilor, elevilor, studenților și, desigur, al restului lumii, pentru că în guvernele PSD-ului din care a făcut parte, ocupîndu-se, ca mulți dintre cei de astăzi, de probleme pe care nu le înțelege și nici nu știe cum ar putea să le deslușească, necum să le rezolve... nu-i rămînea alta de făcut decît să încerce cu disperare a descurca azi ceea ce încurcase ieri, adică problemele instrucției, educației și ale cercetării științifice, instituționalizate în sistemul de stat! Parafrazîndu-l pe Groșan, (Planeta mediocrilor), putem spune și noi cu admirație nereținută: domne, cresc niște personalități politice la școala vieții de partid a PSD-ului, serală, cu frecvență redusă și fără frecvență, de mai mare dragul...!

     Dacă asupra semnificației gestului cu greu mai poate fi adăugat ceva, ar rămîne de lămurit, totuși, din ce "scenariu" politic face el parte. Altfel spus, care este trama piesei în care, după o lungă pauză, a fost pusă să joace Cati cea Mare... bis!

     Varianta I: elevul silitor se cere la tablă. Va să zică, profesorul este disperat după un răspuns decent la întrebarea lui simplă: "Avem o țară, ce facem cu ea?" Clasa este în dezordine totală, elevii își aruncă în cap unii altora cu cocoloașe de hîrtie, caiete, creioane și ascuțitori, hărmălaia e cît casa. Elevul silitor, serios, premiantul clasei, de regulă o fată!, este singurul cu mîinile pe sus... eu... eu... tovarășa... spune el prin ges­turi... ridicîndu-se în cele din urmă neîntrebat de la locul lui. Știu eu! Chiar dacă nu a fost niciodată premianta PSD-ului, Cati cea mare bis are un uriaș atu de partea ei: este singura supraviețuitoare, politic vorbind, a unor timpuri ale guvernării PSD care pot fi mistificate printr-un soi de mitificare ad-hoc. Cine mai știe astăzi cum era și ce se moșmondea pe vremea guvernelor Văcăroiu? Păi, alea competențe vere!!! Sau, cum ar zice Rickert: Zuruck nach Kant... mă rog, la Văcăroiu, dacă el și marele său contemporan Windelband i-ar fi putut cunoaște opera economică și filosofia practică din care aceasta s-a hrănit!

     Varianta II: Cati cea Mare bis, joacă rolul pisicii... din expresia "i-a arătat pisica!" Niște băieți, supărați că Dragnea încă ezită în realizarea deplină a idealurilor de luptă psd-iste împotriva "statului paralel" s-au hotărît să-i arate, la propriu, partea mai puțin veselă a viitorului său politic, unul în care ar trebui să cedeze locul tocmai Ecaterinei... mă rog, cea mare... bis etc. Sub-variantă: Dragnea, jenat tot mai mult de presiunile asupra sa, venite din partid, s-a hotărît să le arate celor prea înfierbîntați "pisica", adică pe doamna Andronescu în postura ei mimică pe cal. Cu alte cuvinte, priviți colea cum ar putea arăta viitorul vostru, dacă nu mă mai vreți pe mine!!!

     Varianta III: Cati pleacă la război, desigur, nu chiar de capul ei și nici de una singură. Partidul fierbe, Cotrocenii fierb, SRI-ul și celelate n-servicii (unde n este foarte mare!) fierb, ce mai... țara toată fierbe... e vreme de ieșit pe baricade. "Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci cînd?" și-a amintit doamna Cati lozincile scrise de țărăniști pe zidurile Universității și ale Arhitecturii din București și s-a îmboldit mobilizator, vorba Ziții, acum e vremea mea... de nimeni nu depand... și cînd oi vrea îmi găsește nenea Dumitrache... Pe scurt, Cati a plecat să cucerească redutele cele înalte ale politicii românești, profitînd de prăbușirea idolilor de carton ai unei generații spontanee de politicieni ce dau în gropi de frumoși ce sunt, de nu nimeresc prea bine nici ușile ministerelor la care au fost repartizați de "partid". 
Cornel Codiță
 

 

.