Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 06.06.2018
O sută cincizeci și cinci de minute în tren, cu oprire în Gara Mizil
click aici
       Agenda cetățeanului nu corespunde, de cele mai multe ori, cu aceea oficială, "a Capitalei". Preocupările și discuțiile sunt plasate în cu totul alte zone decât s-ar aștepta cineva conectat la fluxul zilnic de știri, iar "termeni tehnici" precum Dragnea - miting PSD, Ponta - partid, Iohannis - stat de drept, CCR, Kovesi - DNA, statul paralel, nu se regăsesc în dialogurile purtate de oamenii obișnuiți.

 
     - REPORTAJ -

     

     Un cititor ne-a cerut să facem mai multe reportaje care să conțină următoarele ingred­iente: trenuri, gări, oameni, destine. Cititorul nostru, stăpânul nostru.

     Orice călătorie începe cu un prim pas. Am făcut un pas sărit. Călătoria este doar... întors. În general avem tendința să ne tot întoarcem. Teoretic, trenul face 125 de minute de la Buzău la București. Tot atâtea face și la întoarcere, doar că eu nu m-am mai întors. Nu aveam niciun motiv. Acum. Practic, am făcut o sută cincizeci și cinci de minute. Întârzierea a fost justificată. Un om a murit la Brăila la intersecția dintre viață, locomotivă și niște șine de tren. În gară la Buzău, niște oameni înjurau, viața clocotea în ei, nu mai aveau răbdare, lumea lor nu putea sta în loc pentru un nefericit care tocmai își încheiase socotelile cu ea.

     Afară e cald, în tren e răcoare. Scaune multe, oameni puțini. Ca o ironie a sorții, biletele vândute îi adună pe majoritatea, ciorchine, la mijlocul vagonului. Am în raza ochilor și urechilor șapte oameni. Numărul opt sunt eu, tot om. Discuțiile se leagă rapid în jurul accidentului. Viața necunoscută și moartea abia aflată asigură o conversație de cinci minute, după care fiecare revine la ale lui. Mă lovesc genunchi în genunchi cu un domn grizonat și brusc se ivește ocazia să îi aflu viața. Are un debit verbal de nestăvilit. Fost inginer, actual pensionar, tocmai și-a făcut o lucrare dentară, are doi băieți, a fost operat la prostată, e un automat de bancuri - din politețe nu recunosc că pe majoritatea le știu -, unul dintre băieți, medicul, poartă barbă, la fel ca mine, acesta îl mai ceartă pe motiv de "limbariță": "Băiatul mai mare chiar îmi spune: «tată, de ce îmbătrânești vorbești tot mai mult». Ce zici, are dreptate? Mergi până la capăt? Perfect, avem timp de vorbă. Mie îmi place să filosofez, am ideile mele despre viață și lume. Dar de bază este următoarea idee: înainte era mai bine. De ce? Pentru că absolut toți, înainte eram mai tineri. E bună, nu? Mai am." Mai are, vreme de două ore, de la Piramide la comunism, de la spionajul american la capitalism și mafia economică. Nu uită de prezența omului pe lună, sărăcia popoarelor, criza apei, neveste și amante, relații interumane în general. Trenul toarce în ritmul său. Un presupus mut are ceva de vânzare, așează pe fiecare rând seturi de forfecuțe, ace de cusut, lanterne, pixuri, brelocuri, iconițe. Cine dorește ceva reține produsul și plătește în tăcere. Mutul nu vorbește în tren. Urmează după el un vânzător de ziare, reviste și cărți. Aflu astfel că eu am față să cumpăr o carte, domnul grizonat se califică doar pentru niște integrame.

     Gările în care trenul nu oprește arată în general jalnic. Mici sfârșituri de lume plasate alături de două linii paralele. Povestea clasică a ultimelor decenii. La Mizil trenul oprește.

     Cu 80 de ani în urmă, Geo Bogza petrece "o sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil", dorind să afle ce e în sufletul acestui oraș ironizat cândva de Caragiale. Atât i-au trebuit pentru un reportaj care a intrat în istorie. Două minute am petrecut în Gara Mizil, fără să cobor din tren. Asta a fost tot. În debutul minutului unu trenul a oprit, la finele minutului doi a pornit spre București. Niște oameni, foarte puțini, au coborât, niciunul nu a urcat, în rest nu s-a întâmplat nimic. Nici în gară și probabil nici mai spre centru, doar că niște oameni, cu tot cu speranțele lor, continuă să traiască și să moară în acest oraș de 80 de ani.

     Lăsăm Mizilul în urmă, nu și problemele noastre. O doamnă cu o coafură greu de descris chiar și de un profesionist al tăierii părului, cu o privire mai fixă decât se obișnuiește, explică și pentru cei care nu o ascultă despre cum guvernele sunt înțelese să ne otrăvească cu ajutorul alimentelor. Recită liste de E-uri, unul mai mortal decât altul. Aveam în posesie un covrig, intenționam să-l consum. Nu mai am curaj. Totuși, dacă guvernele ne otrăvesc, încerc o întrebare: "Să înțeleg că doamna Dăncilă ne otrăvește?!". Sunt zdrobit sub un potop de nu-uri. Doamna Dăncilă e o drăguță, nici nu poate fi vor-ba. Alte guverne ne otrăvesc. Covrigul ră­mâne în­treg. Îl întreb pe domnul grizonat dacă îi pot face o fotografie și îi explic ce vreau să fac cu ea. "Hai, dă-mă dracu. M-ai prins. Nu vin de unde zic că vin și nici nu mă duc unde zic că mă duc. Hai că pricepi, ești bărbat. Fă ceva, așa, mai pe discret. Nevastă-mea nu a citit un ziar în viața ei, dar când e să ai ghinion se apucă de lectură direct cu Bursa, când pui tu poza cu mine."

     Până la Ploiești aflu cum trebuie făcută presa, de ce nu se mai face presă, cum era presa înainte de '89. Firesc, întreb dacă a lucrat și în acest domeniu. "Nu, deloc, dar mă pricep. Ce, dacă nu ești bucătar nu știi ce mâncare e bună și care îți place?"

     În dreapta mea se vorbește la telefon fără oprire. Afaceri cu fonduri europene se fac și se desfac la foc automat. E vorba de niște cursuri pentru "orice fel de oameni, dar să nu treacă de 64 de ani", care se pot face în restaurant sau cofetărie. Să fie câte o grupă de 20 pe județ. "Sucuri, apă, cafea, cine mai dorește", rostește un tip în cămașă albastră. Nu știu dacă este un mic afacerist sau un angajat al CFR. La cât de rapid se deplasează înclin să cred că e vorba de a doua variantă. Doar întreabă, nu e interesat să și vândă! Doamna cu E-uri începe să vorbească despre otrava din sucuri. Vai și amar. Aveam de gând să beau puțină apă minerală, aveam în geantă, mi-a trecut și setea. Dacă e otrăvită?

     Sunt tot mai atent, ne apropiem de Chitila și nu am auzit nimic despre ultimele evenimente politice, partidul lui Ponta, decizia CCR, Laura Codruța Kovesi. Nimic din toate acestea. După Chitila trenul oprește puțin, probabil își face curaj să intre în București. La o cișmea, plasată sinucigaș între linii, un copil se spală și un câine bea apă. Intrăm în Gara de Nord. Prieteniile de un drum se desfac. Domnul grizonat ține să mă salute. "Mi-a făcut plăcere. Asculți bine. Te pricepi. Ești cumva de meserie?" și îmi face cu ochiul. Are ochi albaștri, eu verzi. Ce meserie?

     Ajunși pe peron, oamenii devin foarte grăbiți. Au treburi de rezolvat, vieți de trăit. În gară miroase a vopsea, a ars și a pâine.

     Pâinea noastră cea de toate zilele! 
Dan Nicolaie
 

 

.