Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 24.02.2015
OPINIA DE LA ANTIPOZI
Exodul doctorilor - cauze, consecințe și remedii
     Recent, am văzut o statistică care arată că, luând în calcul licențiații facultăților de medicină, pensionările și plecările în străinătate, România pierde anual în jur de 500 de medici. Și cam la fel se prezintă situația în privința asistenților medicali. Ținând cont și de subfinanțarea sistemului, se pune întrebarea dacă se mai poate vorbi, până la urmă, de garantarea accesului tuturor cetățenilor la sistemul de sănătate publică?

     În "epoca de aur" a lui Ceaușescu, granițele fiind închise, nu se vorbea despre un exod al cadrelor medicale, ci de faptul că, din lipsa (insuficiența) medicamentelor, doctorii erau puși în situația să decidă cine trăiește și cine moare.

     Acum, se tinde spre situația în care decizia dintre viață si moarte se va realiza prin selecție naturală, accesul la îngrijire medicală fiind limitat de lipsa cadrelor medicale. Cum se explică această tendință?

     Ca să poți face o analiză, trebuie să observi că, în majoritate, medicii care își caută un loc de muncă în străinătate sunt tineri absolvenți. De ce? Aici răspunsul este simplu: salariile de mizerie nu le permit un standard de viață minim onorabil, la care le-ar da dreptul studiile și statutul lor social.

     De ce nu pleacă medici cu experiență, specialiști? Deoarece aceștia, prin contribuția (voluntară ori forțată de circumstanțe) a pacienților, realizează venituri care le oferă un standard de viață, o putere de cumpărare, comparativă cu a echivalenților din țările occidentale.

     Această realitate este tolerată de autorități pe baza argumentului că o asemenea stare de funcționare a sistemului compensează într-un fel incapacitatea statului de a oferi o răsplată adecvată profesioniștilor din sănătate.

     Se acceptă tacit și faptul că veniturile realizate în acest mod nu sunt și nu pot fi impozitate, întrucât nu există un mecanism prin care doctorii să poată declara aceste câștiguri fără să riște autoincriminarea pentru fapte de corupție.

     Care ar fi soluția? Spre comparație, să observăm ce se întâmplă în economia reală când apare o deficiență într-o specialitate, precum a fost cazul celor din IT, la nivel global. Desigur, cerința face ca oferta salarială să crească, poate chiar disproporțional cu salariile oferite în alte domenii echivalente.

     Însă în cazul doctorilor (tineri absolvenți), nu există, practic, competiție internă, singurul angajator fiind statul, iar alternativa o reprezintă oferta externă.

     Nu rămâne decât o decizie de opțiune la nivelul societății - să fie acceptată aserțiunea ca salarizarea cadrelor medicale trebuie să iasă din grila de salarii existentă.

     De unde bani? Din schimbarea priorităților bugetare, prin alocări mai mici în unele domenii, noi taxe etc.

     Aș mai adăuga că, având în vedere costul vieții din România - probabil la nivelul de o treime din cel al țărilor unde migrează doctori - oferta salarială suficientă va fi și ea comparativă. După "regula degetului", cred că unei persoane plătite, să spunem, în Anglia ori Franța cu 3-4 000 de euro, în România i-ar fi suficient un salariu de 1000-1200 de euro.

     Pentru specialiști, am auzit că există un studiu care propune ca aceștia să poată folosi facilitățile spitalelor ca să ofere servicii private. Personal, susțin o asemenea idee, pornind de la faptul că astfel s-ar permite și impozitarea veniturilor. Ce nu ar trebui pierdut din vedere ar fi imperativul ca, în schimbul acestor facilități, să existe obligativitatea cadrelor medicale de a a oferi gratuit (în schimbul salariului) servicii pacienților cu venituri mici.

     Pentru a argumenta lipsa de viziune la nivelul guvernanților, subliniez că acest deficit creat de exodul doctorilor tineri poate fi transformat ușor într-un export profitabil. De mulți ani se aduce în discuție faptul că educația unui doctor costă mulți bani, iar migrarea imediat după rezidențiat face ca România să subvenționeze sistemul de sănătate din alte state. Să amintim însă că, în multe țări, exportul de educație aduce o contribuție importantă la PIB și la crearea de locuri de muncă.

     Concret, ce trebuie făcut? Ca în orice activitate comercială, după ce ai identificat cerința și întocmești un plan de afaceri, tot ce mai este necesar înseamnă investiția și elementul de marketing. În cazul medicilor, investiția trebuie să o reprezinte mărirea numărului de locuri la facultățile de profil și îmbunătățirea substanțială a facilităților de cazare și a serviciilor din campusurile universitare.

     Cred, fără cea mai mică rezervă, că România are capacitatea să ofere o educație de calitate, la un preț competitiv.

     Poate ar trebui luat în considerare și modelul de finanțare (confirmat în alte țări) pentru educația universitară în general. Acest sistem se bazează pe principiul că oricărui tânăr care îndeplinește criteriile admiterii într-un institut de învățământ universitar trebuie să-i fie garantat accesul la educație, fără discriminare față de posibilitățile sale financiare. În același timp, se cere recunoscut faptul că, în general, nivelul de educație este direct proporțional cu nivelul venitului prevalent în economie. Dacă aceia care aspiră la studii superioare pot face acest lucru gratuit, costurile fiind suportate de toți contribuabilii (minus corupții și evazioniștii), înseamnă că tocmai cei mai prost retribuiți membri ai societății îi subvenționează pe aceia ce au perspectiva de a deveni cei mai bine retribuiți membri ai societății.

     Cum să rezolvi această dilemă altfel decât prin implementarea unui sistem în care toată lumea își plătește studiile?

     Dar ce se întâmplă cu drepturile celor care nu au capacitatea de a plăti?

     Ei bine, aceștia primesc de la stat împrumuturi, cu dobânzi mici, pe care urmează să Ie restituie după terminarea studiilor, când ajung la un nivel de salariu predeterminat (aici trebuie menționat că mulți tineri români care studiază în străinătate s-au încadrat deja în acest sistem).

     Metoda este nediscriminatorie și ajută la autofinanțarea educației universitare (metodologia de aplicare a sistemului nu reprezintă subiectul acestui articol - poate cu altă ocazie).

     Revenind la chestiunea exportului de educație (incluzând, firește, și alte domenii, precum ingineria etc), aș conchide că acesta poate fi o activitate la fel de profitabilă ca afacerile dubioase cu statul - spre deosebire de care, însă, rezultatul nu implică și posibilitatea de a intra în pușcărie, ci mai degrabă pe aceea de a primi recunoștință și aprecieri pentru un LUCRU BINE FACUT (presupunând că nu se face rabat la calitate)! 
EUGEN IONESCU
 

 

.