Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 29.09.2017
PLASAMENTE ALTERNATIVE
Sayonara cu săbii și colecționari
click aici
Utagawa Kunisada.Tineri samurai. Colecția Marius Tița
     Fără să ne prindem, au început licitațiile de tablouri, sculpturi, desene, bijuterii, argintărie, cărți, ceasuri, vinuri, chiar și timbre, mobile și imobile. Alis deja a ținut două vânzări, fidelă ideii că septembrie e lună de lucru, Goldart a dat startul pe 21 septembrie iar, la a doua întâlnire, a împărțit miercurea trecută cu Artmark. Goldart a propus "Valori ale picturii românești", Artmark merge pe colecții, una dominată de Gheorghe Răut și prietenia lui cu Pallady, alta, la extreme, de artă asiatică.

     Titlul întâlnirii a fost "Licitația de artă asiatică din colecții românești" și, deși aflăm niște nume străine ca proveniență, nu putem contesta acest titlu, pentru că aparatul critic mai limitat nu ne oferă date de traseu sau tehnice relevante. Astfel, cea mai ieftină sabie din licitație, o sabie chinezească de bronz care a primit 2.000 de euro pentru vreo 2.500 de ani de existență, provine, ni se spune, din "fosta colecție de arme antice a lui John Piscopo, San Diego, S.U.A". Această mențiune de prezență într-o colecție ce aparține trecutului ne permite bănuiala că, de la american, piesa a ajuns într-o colecție românească. Doar că toate armele antice asiatice de vânzare pe diferite zone ale internetului, și care au numele acestui colecționar american în prezentare, apar cu mențiunea de "ex" la colecție sau de "late" direct la regretatul colecționar. Și sunt cam sub mia de dolari.

     Licitația a fost dominată de arme, de cele trei loturi de acest tip. Cu 7,5 mii de euro, cel mai mare preț al ședinței, s-a dat o "Katana de Kanesada, perioada Muromachi, 1532, însoțită de Oshigata". Descrierea este amplă și generoasă, de această dată, aflăm totul despre katane, des¬pre autorul Kanesada, despre caracteristicile lamei, despre suportul shirasaya sau koshirae, despre mânerul tsuka, teaca saya și ornamentul menuki, dar nimic despre ce este și ce vrea numita Oshigata care însoțește piesa. Anterior, se vânduse, cu 2.750 de euro, o "Wakizashi de Kanetaka, perioada Kanbun, 1661, însoțit de Oshigata și certificat NBTHK". În traducere înseamnă o săbiuță wakizashi, micuța care însoțește katana la brâul samuraiului, bună de tăiat capetele și să facă seppuku, făcută de Kanetaka, o familie celebră de fierari din Kyoto. Nu se spune nimic nici despre Oshigata, nici despre certificatul Nihon Bijutsu Token Hozon Kyokai, adică NBTHK, organizația care girează autenticitatea săbiilor japoneze, printr-un sistem complicat și foarte serios de certificare, shinsa, și de certificate, numite chiar origami.

     Micile figurine, okimono sau netsuke, sau chinezești, ceva mai mari, au primit oferte între 350 și 800 de euro, iar vasele nu au trecut de 600 de euro. Atenția a fost captată, și nu numai din cauza subiectului, de gravuri, de celebrele ukiyo-e sau nishiki-e, mai vechi sau mai noi, shin hanga. Cea mai scumpă, 900 de euro, a fost "Curtezana Sagawara Tsuruya visând la Daikoku", cu Isoda Koryusa ca autor. Două superbe imagini cu ronini de Utagawa Kunyoshi au plecat pentru 600 de euro fiecare. Dintre cele erotice, două nu s-au vândut, iar alte două, mai recente, au luat câte 200 de euro.

     Stăm cam slab cu cunoașterea artei extrem orientale, sunt doar câțiva cunoscători, iubitori și chiar colecționari. Dar nu a fost mereu așa. Mă gândesc direct la generalul Gheorghe Băgulescu, erou al Primului Război Mondial, patriot și personalitate vulcanică, scriitor și om de acțiune care a știut să evite înrolarea politică. În 1917 refuză armistițiul cu nemții și cere, prin manifeste răspândite în timpul retragerii în Moldova, să se continue lupta. Era de înțeles, trecuse Dunărea în campania din 1913, fusese rănit la apărarea Capitalei, luptase la Mărăști-Mărășești-Oituz, își iubea la nebunie țara și voia să continue lupta. A fost judecat de Curtea Marțială dar a scăpat. Regăsim spovedania acelor zile în "Zile de Energie. Impresii și povestiri de pe front 1916-1917", apărută în 1919. Faptul că peste tot, în acest volum, apare cu gradul din timpul primei conflagrații mondiale, cel de căpitan, scris cu majusculă, era să îmi provoace ratarea volumului care mi-a picat miraculos în mână, la un anticariat. A doua privire m-a făcut să înțeleg minunea și am cumpărat imediat prețioasa gioarsă.

     I s-au oferit tot felul de funcții, inclusiv cea de șef al guvernului, dar le-a refuzat. Dar nu pentru asta îl evocăm, ci pentru că a fost un mare cunoscător și colecționar, după unii cel mai mare din lume, de artă extrem orientală, chinezească, manciuriană, japoneză. A acceptat, foarte inspirat, funcția de atașat militar în Legația de atunci a României din Japonia. A exercitat această funcție din 1934 până în 1939, a revenit pentru puțin timp în țară, cât să mai respingă niște funcții politice, și a fost retrimis în Japonia, în 1941, ca ambasador. Acolo a stat până în 1943, când era să fie asasinat, la ordinul Berlinului, chiar în birourile noastre, de români trimiși special să-l lichideze. Spirit liber, Băgulescu era împotriva dictaturilor și a intoleranței. Cel care respingea pacea cu nemții în Primul Război Mondial lupta pentru pace în vremurile tulburi ce au premers declanșarea celui de al Doilea.

     Cât timp a stat în Japonia, generalul Băgulescu a făcut o fantastică propagandă țării noastre și a descoperit cu nesaț cultura, istoria și arta japoneze. A scris "Yamato Damashii", adică "Suflet japonez", un roman despre istoria celor 47 de ronini, una dintre cele mai bune scrieri pe această temă, o poveste superbă, nu ca filmul cu acest titlu lansat cu puțini ani în urmă. A primit decorații și aprecieri rare dar pe noi ne interesează colecția excepțională de artă extrem orientală pe care a încropit-o în acest timp, considerată a fi cea mai mare din lume. Când a trebuit să plece din Japonia intrată în Axa politică nazisto-fascisto-militaristă, se vorbește de vagoane întregi de artă care trebuiau să îl însoțească. Din China a ajuns în America și de acolo pe Coas¬ta de Azur, împreună cu colecția sa drămuită la tot pasul pe acest lung traseu. Într-un final, lasă moștenirea orașului Menton, de lângă Nisa unde locuia, o colecție formată din "obiecte de mobilier, 683 stampe din secolele XVII - XX și 56 kakemonouri", după cum inventariază chiar Palatul Carnoles, muzeul ce deține donația colecționarului Gheorghe Băgulescu.

     Tristețea cea mare vine din faptul că un muzeu impresionant al artei "chino-japoneze", donat în totalitate de marele colecționar, generalul Băgulescu, trebuia să fie ridicat la București. După prima sa misiune la Tokio, colecționarul a adus acasă o deja impresionantă colecție din care a organizat o expoziție la Ateneu. S-a ajuns la Insula Trandafirilor din Herăstrău, acum plină de giga-capete chele și butaforice, pentru a găzdui un muzeu cum nu se vede prin zona noastră. Nu a fost să fie, a venit războiul, colecționarul a plecat iar spre Japonia, ca ambasador de această dată, iar strădania sa de până atunci, cu mii de piese de mare valoare și calitate, a rămas la București, în diferite formule juridice. În 1973, s-au făcut acte pentru o parte din colecție, cea de la Muzeul Național de Artă al României, din care mai apar, uneori, piese pe simeze.

     Nici la Nisa și nici la Menton nu există o stradă cu numele generosului colecționar. Desigur, este o glumă, în România nimic nu poartă numele oșteanului său, colecționar de artă, Gheorghe Băgulescu. În rest, să îl citim pe Mihai Epure, care s-a dedicat redescoperirii și relevării aces¬tei uriașe personalități cu un destin dramatic. 
MARIUS TIȚA
 

 

.