Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 10.07.2012
Poiana rinocerilor: Curtea Constituțională a României
     Suspendarea președintelui Traian Băsescu a readus în atenția opiniei publice Curtea Constituțională a României (CCR).

     Toată lumea a așteptat avizul CCR: susținătorii pre­ședintelui - cu speranța obținerii unui atu în campania care urmează, iar adversarii - conștienți că un aviz, fie el numai consultativ, poate spăla sau murdări ireversibil obraji politici.

     Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

     Urmate de o fâsâială pe măsură, pentru că, în ciuda clarității textului din Constituție, Curtea "a dat-o remiză"!

     Fiind o acțiune pur politică, sus­pendarea este ușor de înțeles în logica politică, dar greu, chiar imposibil, de argumentat constituțional.

     Tocmai de aceea, arbitrul de ultimă instanță, CCR, ar trebui să fie imun la influențele politicului și administrativului.

     Ceea ce, din păcate, nu este cazul, pentru că CCR este o instanță numită politic, în mod egal de către Președinte, Camera Deputaților și Senat, iar numirea politică a unei Curți, cel puțin în România, nu duce la independență.

     Încovoierea politică a Curții

     Cum poate să ajungă cineva judecător la Curtea Constituțională a României?

     În Constituție scrie că "Judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior."

     Este incredibil, dar adevărat: componenții CCR nu trebuie să fie magistrați de carieră!

     Orice jurisconsult poate accede în instanța care tranșează conflictele între instituțiile puterii în statul român; condiția sine qua non este să fi servit conștiincios interesele vreunui partid; să fie clar că se poate conta pe omul acela!

     CV-ul președintelui CCR este ilus­trativ: consilier juridic la COMAT și BJATM Bistrița (1980-1989), avocat în baroul Bistrița (1990-2007) și - decisiv! - deputat (2004­-2008).

     De regulă, judecătorii CCR sunt foști parlamentari, care s-au evidențiat mai degrabă prin obediență decât prin inițiative, iar Ion Predescu, Acsinte Gaspar sau Puskas Zoltan - dintre actualii, sau Petre Ninosu ori Nicolae Cochinescu - dintre foștii, exemplifică perfect această teză.

     CCR este o poiană paradisiacă, în care niște rinoceri politici pasc cele mai mari salarii din întreg sistemul bugetar (generatoare și de pensii pe măsură).

     De aceea, nu este de mirare că CCR fie acționează sub imperiul presiunilor politice, fie nu are curaj să exprime o poziție clară, care să aibă caracter de precedent pentru cazuri similare.

     În repetate rânduri, Curtea a dovedit că e influențată de presiunile politice, nu numai în cazuri de conflict inter-instituțional, ci și în cazuri în care ar fi trebuit să apere principii generale ale dreptului (dreptul la proprietate și garantarea proprietății).

     Independența puterii judecătorești este - alături de modernizarea și simplificarea legislației, integritatea și corectitudinea judecătorilor, termene rapide în procese - o condiție fundamentală a unei societăți bine guvernate, într-un stat de drept. Separația autentică a puterilor în Stat poate fi realizată numai prin delimitarea clară a celor trei puteri ale Statului - Legislativă, Executivă și Judecătorească - și prin stabilirea unui sistem de verificare și de echilibru între ele.

     Recuperarea separației

     Soluția, simplă și evidentă, rezidă în suprimarea Curții Constituționale și preluarea atribuțiilor ei de către o secție specială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ai cărei judecători sunt magistrați în adevăratul sens al cuvântului, iar numirea lor este făcută prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii, fără intervenția celorlalte puteri ale Statului.

     S-ar reveni, astfel, la sistemul de control al constituționalității, conform tradiției românești, ce începe la 1912: puterea judecătorească ordinară examina constituționalitatea legilor.

     În plus, pentru degrevarea justiției de problemele inerente unui regim semiprezidențial, bine ar fi ca Româ­nia să adopte un regim parlamentar raționalizat. 
RADU SÂRBU
 

 

.