Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 03.08.2018
Portobello, în rolul principal
click aici
     Sigur nu este nici cea mai mare și nici cea mai tare, poate nici cea mai veche și nici cea mai nu știu cum, dar Portobello are toate șansele să fie cea mai vestită piață-târg de vechituri din lume. Sau măcar din Europa. De aceea, vorbind în detaliu despre Portobello omagiem toate piețele, târgurile și brocantele care adună oamenii interesați de viață și societate, cu exprimările lor culturale. În astfel de locuri vine lumea, mai ales la sfârșit de săptămână, să vândă și să cumpere tot felul de obiecte de colecție sau chiar de artă. Trebuie să știi multe despre tot felul de lucruri și istoria lor, să cunoști istorii mari despre lucruri mici și nu neapărat scumpe. Dar frumoase, pe care oamenii pasionați le adună, le colecționează, uneori le restaurează, le pun în context și în evidență, le vând din nou și cumpără altele. Se poate colecționa aproape orice, nu numai timbre și monede-medalii, picturi și sculpturi, mobilier, covoare, sticlărie, bijuterii, bibelouri de diferite forme, cuțite, arme, obiecte militare, dar și soldăței din plumb, bastoane de mers, piese de îmbrăcăminte, obiecte personale, manuscrise și autografe, aparate foto, aparate de măsură, jucării diverse, ochelari și monocluri, corpuri de iluminat și cu siguranță nu le-am spus pe toate și mulți dintre citititori ar putea completa lista cu propriile experiențe sau cu cele ale unui prieten.

     Londonezul Portobello și-a luat numele de la o fermă agricolă ce funcționa prin zonă cu secole înainte, când nu era nici urmă sau speranță de careuri imobiliare de lux pe acolo. Proprietarul fermei îi dăduse acest nume în amintirea unei lupte celebre în urma căreia britanicii luaseră orașul Puerto Bello din Panama, în 1739, în timpul unui război serios pornit de la faptul că un spaniol îi tăiase urechea unui englez. Asta simplificat, desigur, pentru că lucrurile sunt mai ample dar nu neapărat complicate. În 1729, Marea Britanie îi dăduse voie Spaniei să o caute la vase. Spaniolii făceau asta cu un entuziasm care îi irita pe navigatorii englezi sau chiar îi lăsa fără urechi. După numai doi ani, în 1731, nava britanică Rebecca a fost controlată de nava spaniolă Isabela al cărei șef, numitul Julio Leon Fandino, în urma unui conflict spontan, îi taie cu sabia, dintr-o singură mișcare, urechea unuia dintre marinarii englezi, Robert Jenkins. Povestea riscă să fie uitată, dar nemulțumirea față de înțelegerea cu spaniolii crește, astfel că, peste 7 ani, Jenkins vine cu urechea în mână la Parlament și, pe fondul unei canonade de presă, se ajunge, în anul următor, la război între britanici și spanioli. Puerto Bello este primul succes, răsunător, dar și eficient. A fost urmat, însă, de eșecuri și lipsă de interes, mai ales că cele două puteri se lansează într-un altfel de război, cel pentru tronul austriac. Pacea generală s-a semnat la Aix-la-Chapelle, Aachenul german unde a fost curtea lui Carol cel Mare și unde primul european își doarme somnul de veci, în Dom, într-un copârșeu de aur. Ne-am dus departe, totuși, cu povestea, chiar dacă numele de Războiul urechii lui Jenkins (The War of Jenkins' Ear) a fost creat și s-a impus un secol mai târziu. Să reținem din acest război, pe lângă londonizarea numelui Puerto Bello pentru un loc vestit din capitala britanică, impunerea lui "God save the King" drept imn național-regal și prima participare a unui corp armat american la lupte, chiar în afara țării.

     Până la Victoria, Portobello era un drum printre tarlale, deși era la doi pași de palatul Kensington. Încep construcțiile, vine și calea ferată, iar ferma este cumpărată de călugării dominicani, numiți "călugării negri" sau "black friars" de englezi, care ridică aici St. Joseph's Convent.

     Accesul la această piață de stradă arată ca un ritual: sâmbăta dimineața, dar nu foarte dimineață, că majoritatea sunt turiști care au sărbătorit sfânta zi de vineri, se iese cârduri-cârduri din stația de metrou Notting Hill Gate și se merge, în șir aproape continuu, pe trotuarele înguste, într-o atmosferă de veselie ce nu reușește, totuși, să îl enerveze pe șoferul londonez, unul dintre cei mai calmi din lume, chiar dacă li se sare în față, cum mulți fac, prostiți de căști și mobil sau alte descoperiri pentru care au plecat de acasă. Se fac fotografii, mai ales selfiuri, se râde din orice, se cumpără la întâmplare, rareori fiind vorba de pricepuți capabili de calcule de eficiență.

     Vreo două secole, aici s-au vândut legume, fructe și tot felul de alimente. În timpul celui de al Doilea Război Mondial se dezvoltă oferta și vin celebrii anticari. Nu sunt numai tarabele ocazionale, în Portobello, ci și magazine permanente de obiecte de colecție. Practic, toată săptămâna, inclusiv atunci când nu este plin de turiști de toate limbile pe acolo, se găsesc ceasuri mari și impozante, bijuterii și antichități vechi, chiar din antichitate, numismatică și multe altele, la comercianți cu tradiție de generații în domeniu. Acum, străduța Portobello a rămas un pretext, piața stradală s-a extins până la podul rutier, sub el este un adevărat cartier al aromelor din întreaga lume, mai vine o tranșă de vechituri după care drumul scapă din strânsoarea tarabelor și pleacă spre zonele îndepărtate ale Londrei.

     Portobello este celebru și pentru că a apărut în multe filme. Și reciproca este perfect valabilă: Portobello a apărut în multe filme pentru că este celebru. Cine poate uita povestioara sentimentală care îi aduce pe Hugh Grant și Julia Roberts în Portobello, mai exact în, așa cum spune și titlul filmului, "Notting Hill"? Nu este clar care dintre căsuțele cu fațade colorate este casa norocosului ăla de Hugh Grant, dar librăria sa cu cărți de călătorie, ce frumos!, este bine marcată cu afișele filmului printre tone de suveniruri londoneze în care Portobello excelează. Între o ceartă și o împăcare, timpul lui Hugh Grant trece, anotimp cu anotimp, parcurgând, cât este ecranul de lat, șirul de tarabe din Portobello, în zilele de piață de legume, în cele cu de toate, sau cele de antichități. Duminica este închis peste tot.

     Celălalt frumos celebru al zonei este Paddington, simpaticul și generosul ursuleț vorbitor care vine din junglă tocmai în gara Paddington a Londrei. De fapt, gara cu acest nume nu este departe, este cam același cartier. Știți "Alice's", magazinul de antichități unde ursulețul regăsește urma legendarului explorator englez care îi descoperise, pe el și pe unchiul și mătușa sa de ursulini? Este bine-mersi în Portobello! Acum este și un magazin cu suveniruri cu ursulețul, dar și un fel de sculptură din rășini în care Paddington stă frumușel și își mănâncă un sandwich, din acela britanic, cu felii pătrățoase de pâine între care se zbat și frunze de salată, înecate în sosuri și maioneze. Sunt multe filmele în care a "jucat" Portobello, iar relația cinematografică a început în 1950, cu un film polițist, "The Blue Lamp".

     Târguri de antichități și așa-zise vechituri există în toate marile capitale ale Europei. În Paris sunt multe și sunt o adevărată instituție. Există și la București, ca pe la noi, dar despre asta vom avea timpul necesar să scriem în verile ce au să vină. 
Marius Tița
 

 

.