Democraţia lui F.P.

     Imaginea e una de coşmar. Sub o lumină chioară, dincolo de miezul nopţii, sute de oameni cu privirea obosită stau printre gunoa-ie şi aşteaptă numele noului lor şef. Este ultimul Congres al partidului socialiştilor. Nicio idee, nicio moţiune, nicio platformă care să fi fost dezbătută. Doar dis-cursuri clocotind de ură şi negocieri pentru funcţii. Plus sentimentul că guvernarea acestei ţări li se cuvine ca un drept divin şi absolut.
     Pe acest fundal, să ne punem o întrebare simplă: care e rolul partidelor într-o democraţie?
     O formulez pentru că ştiu răspunsul pe care unii ar fi tentaţi să îl ofere: indispensabil.
     Se întâmplă însă cu sfera regimurilor politice exact ce se întâmplă cu multe alte lucruri din jurul nostru. Nu este simplă decât în aparenţă, pentru o minte la fel de simplă.
     Multe dintre valorile centrale ale unei societăţi libere şi democratice nu au mult de-a face cu existenţa şi cu funcţionarea partidelor politice. Respectul şi interesul pentru aproapele nostru, libertatea economică şi o cultură legală strictă şi sofisticată - toate acestea au apărut şi s-au dezvoltat separat de marile partide politice moderne. Lumea noastră nu a învăţat de la sindicalismul social-democrat toleranţa, nu a preluat de la liberalii de partid virtuţile pieţei libere, şi nu a primit statul de drept de la creştin-democraţi. Acestea au fost produsele spontane ale societăţii, ajutată de contribuţiile unor indivizi luminaţi, care adesea au plătit scump devierea de la "linie".
     Atunci de ce credem noi că partidele sunt Alfa şi Omega democraţiei?
     Socialismul marxist a fost prima doctrină care a ridicat partidul politic la rangul de agent al unei Istorii universale şi implacabile, la capătul căreia stătea fericirea populară. Leninismul a dus mai departe această teză. Biroul Politic al "revoluţionarilor de profesie" anima un partid de mase. După instaurarea dictaturii, unul dintre primele gesturi ale comuniştilor a fost să înscrie cât mai mulţi în Partid.
     Acesta este şi unul dintre momentele în care se forjează ostilitatea faţă de spiritul independent, non-partizan şi non-partinic. Exista menţiunea "F.P." ("Fără partid") de pe diferitele fiţe şi formulare birocratice. Un gen de stigmat social. Dogmaticii stabiliseră că în afara Partidului nu exista mântuire.
     Eliminarea monopolului Partidului Comunist nu a coincis însă cu eliberarea de spiritul de partid. Dimpotrivă. Partidele ultimelor două decenii, mai multe decât pe vremea partidului-stat, s-au auto-proclamat mandatarii democraţiei din această ţară. Politicienii de partid şi suporterii lor au devenit alergici la orice critică fundamentală. Critici sistemul de partide şi devii "fascist". Respingi concentrarea întregii puteri în mâinile Parlamentului şi devii "extremist".
     Este unul dintre cazurile acelea în care lupul strigă "Lupul!". Unele partide politice au loc în galeria celor mai mari criminali din toate timpurile. Adolf Hitler şi I.V. Stalin au fost şefi ai unor partide care au însângerat istoria contemporană.
     Desigur, nu toate partidele sunt de acest gen. Unele au avut o carieră democratică remarcabilă. Dar chiar şi acestea s-au aşezat uneori împotriva curentului democratic. Partidul Democratic american a sprijinit, în secolul al XIX-lea, sclavia din Sud şi i-a atacat pe republicani ca fiind "controlaţi de negrotei". Despre cel mai mare politician britanic al secolului al XX-lea un istoric afirma recent: "Cuvintele "Churchill" şi "partid" nu merg bine împreună".
     Democraţia modernă nu a fost inventată cu scopul de a deveni jucăria partidelor. Dimpotrivă. Mulţi dintre fondatorii sistemelor moderne, reprezentative, erau ostili spiritului de partid, în care vedeau o sursă şi un simptom ale corupţiei ordinii politice. Multe instituţii, argumente şi practici ale democraţiei moderne au, de fapt, rolul de a limita influenţa partidelor. În Constituţia americană nu veţi găsi nici măcar o dată menţionat cuvântul "partid". Madison, autorul primelor zece amendamente, a teoretizat pericolul "facţiunilor" în Federalistul nr. 10.
     Democraţia noastră nu trebuie să devină proprietatea privată a partidelor politice. De aceea, o reformă a regimului trebuie să îl scoată de pe orbita strictă a acestora şi să recunoas-că locul elementelor extra- partinice (cum ar fi referendumul).
     E nevoie şi de o modificare a legii electorale, care să nu discrimineze independenţii. Discutam acum circa trei ani cu unul dintre "naşii" actualului sistem electoral (acela în care candidatul de pe locul 3 ia mandatul celui de pe locul 1). I-am atras atenţia că sistemul e structural incorect cu independenţii. Mi-a răspuns, cu ţâfnă: "Democraţia nu se face cu independenţi, doar cu partide!".
     Eu cred că democraţia se face cu cetăţeni, pentru cetăţeni. Mai ales cu independenţii, milioanele de "F.P." care oricum reprezintă imensa majoritate. Mai puţin de 1% dintre cetăţenii cu drept de vot sunt, în această ţară, membri de partid. Atunci de ce partidele reclamă un monopol pe democraţie? 

     Notă: Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.