Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 03.08.2015
Safe Haven
     Pe la sfârșitul lui ianuarie 2005, primeam acasă un plic de la o firmă de rent-a-car care mă înștiința că Poliția rutieră din Zürich m-ar fi amendat cu suma de 270 franci elvețieni întrucât fusesem înregistrat de aparatele elvețiene hi-tech de scanare circulând prin oraș cu 65 de km/oră cu o mașină închiriată de la așa zisa firmă de rent-a-car. Evident, am cerut explicații și, fiind obișnuit cu regula legală din România, care îți permite să contești un proces-verbal de contravenție, efectul automat fiind acela de suspendare a executării amenzii, am încercat să contest enorma amendă, numai că un astfel de demers ar fi fost inutil. Regulile stabilite de elvețienii din Zürich stabileau că orice contestație se poate face în 3 zile de la emiterea amenzii, iar eu mă plimbasem prin Zürich cu 65 km/oră cam pe la Craciunul lui 2004. Am renunțat să contest și, într-o primă fază, mi-am zis că o amendă contravențională neplătită se prescrie în decurs de un an, aceasta fiind regula din legea noastră contravențională la acea dată. Numai că, atât cei de la firma de rent-a-car, cât și numeroși cunoscuți sau clienți care cunoșteau Elveția, mi-au atras atenția că, în Cantonul Zürich, neplata unei amenzi se sancționează de către autoritățile elvețiene cu interdicția de a mai călători în Elveția, ca turist sau ca om de afaceri. Din câte am înțeles, elvețienii înscriu astfel de persoane care nu își plătesc amenzile de circulație pe lista de "recalcitrant persons" și, din acel moment, contravenientul nu mai poate intra în Elveția. Deși mi s-a părut de două ori excesiv (viteza maximă în Zürich era de 60 de km/oră și nu de 50 km/oră, ca la noi; o amendă de circulație nu poate fi pusă în aceeași oală cu infracțiuni de trecere frauduloasă a frontierei pentru a justifica trecerea contravenientului în lista de persoane non grata), am achitat enorma amendă în ideea că voi mai vrea, cândva, să merg în Elveția. În plus, am spus că această duritate excesivă este, probabil, un bun exemplu pentru seriozitatea și precizia elvețiene, un exemplu pe care am putea să îl importăm și în România.

     Nu am mai fost în Elveția de atunci. Nu că nu mi-ar fi placut să revăd Elveția, o țară chiar frumoasă, unde, pe câmpiile verzi ca pe wall-paper-ul de calculator, cresc vaci mov de la care se mulge o ciocolată foarte bună și unde se fac cele mai cool ceasuri (nu și cele mai precise...). Motivul real este că, până în 2013, nu mi-a mai apărut nicio oportunitate de a călători în Elveția. Retrospectiv, văd că "investiția" de 270 de CHF amendă nu a fost una eficientă. De altfel, mai către zilele noastre, am început să învăț chestii interesante despre Elveția și despre elvețieni, mai ales despre sistemul lor legal și bancar. Am înțeles, după 2013, când în România a fost pe deplin percepută criza creditelor în franci elvețieni, că cel puțin la nivel de autorități cantonale și de management al marilor bănci elvețiene, seriozitatea și responsabilitatea elvețiene au devenit mituri tot mai îndepărtate de realitate și tot mai istorice. Recunosc că, deși Crăciunul și Anul nou pe care le-am petrecut în Elveția, în 2004, au fost reci și insipide, mi-a plăcut Elveția pentru seriozitate, precizie, curățenie și pentru cultul pentru un mediu înconjurător sănătos. Criza instalată în 2008-2009, pentru care sunt responsabile inclusiv marile bănci elvețiene, a afectat grav această aură, una pe care sper, ca viitor turist în Elveția, aceasta să și-o recapete cât mai curând.

     Elveția este o țară mică, dar cu economie încă înfloritoare, mai ales pentru că se bazează pe resurse naturale inepuizabile (turism), pe un grad înalt de manufacturare a mărfurilor (ceasurile elvețiene care, deși nu mai sunt chiar atât de precise, sunt încă râvnite de toată lumea, mai ales pentru aspectul lor de obiecte de lux, rare și elitiste), pe informație, siguranță și confidențialitate (sistemul bancar elvețian este dintre cele mai dezvoltate din lume) și pe un grad înalt de prelucrare: în Elveția se produc medicamente și se practică o industrie alimentară bazată pe înalta prelucrare a materiilor prime. Roche, firma de medicamente implicată în mega-ancheta DNA derulată zilele acestea, este originară din Elveția. Nestle, mega-corporația de alimente, apă îmbuteliată și cafea, care spunea prin 2013, prin președintele CA, că apa nu este un drept al omului și că, de aceea, ar trebui să fie privatizată, este o firmă orginară tot din Elveția. Infrastructura de transport este, de asemenea, foarte dezvoltată, ceea ce îi permite Elveției un câștig net din tranzitul de materii prime și de pasageri.

     Din punct de vedere militar și politic, Elveția este o țară neutră, care nu face parte nici din UE, nici din NATO, ceea ce i-a permis, încă de pe vremea lui Hitler și a lui Stalin, să adune în sistemul său bancar toate economiile esențiale, mai mult sau mai puțin legale, ale puternicilor lumii de atunci și de acum.

     De fapt, acesta a fost, până în 2011, cel mai important atu al Elveției: o țară și un sistem bancar ca un safe haven, unul util și necesar atât pentru cei care își doresc confidențialitate pentru averea pe care o dețin, cât și pentru cei care își doresc să își ascundă averea de autoritățile fiscale și penale din țara lor de origine, dar cât și pentru cei care își doresc să își păstreze nealterată valoarea acestor averi, mai mult sau mai puțin legitime.

     Adevărul este că, bazându-se pe confidențialitatea strictă afișată și păstrată până în 2011 de băncile elvețiene, foarte mulți interlopi, corupți, infractori internaționali care spală bani, traficanți de droguri și de persoane, finanțatori ai terorismului, vedete politice sau din show-biz cu bani nu prea curați, și-au ținut banii, aurul și averile mobile în conturi sau în casete de valori ale băncilor elvețiene (sau în filialele elvețiene ale unor bănci globale, cum este, de exemplu, HSBC Elveția, cea care, de curând, și-a recunoscut vina într-o operațiune uriașă de ascundere a averii unor persoane fizice care fugeau de fiscul din țara lor).

     Fonduri de pensii, investitori, rechini ai piețelor de capital, state și autorități publice locale, alături de "investitori" mai puțin frecventabili, din categoria celor exemplificați mai sus, își efectuează pe timp de criză plasamente în franci elvețieni (CHF), pentru a-și feri activele de deprecieri masive consecutive crizelor. Acest gen de reacție este, după 2009, din ce în ce mai des și insistent, întrucât autorități bancare centrale, ca Federal Reserve din SUA sau Banca Centrală Europeană, lansează din când în când programe de printare de monedă (quantitative easing) în ideea de a ieftini acea monedă și în speranța - cam idioată - că în acest fel își vor stimula economiile să crească. Cei care, în preajma acestor programe de printare de monedă, dețin lichidități în dolari sau euro migrează aproape spontan către aur-lingouri și franci elvețieni (CHF), mărfuri fatalmente rare pe piață și în cantități limitate. Dacă din ce în ce mai mulți cumpărători se orientează către o marfă, iar aceasta este rară și limitată ca volum pe piață în mod natural apare o hiper-valorizare a acelei mărfi. De aici consecința că, după 2009, principala cauză a declinului economic elvețian a fost hiper-valorizarea francului, care a dus la scumpirea mărfurilor elvețiene și, în consecință, la contractarea consumului. Au mai fost și decizii neinspirate ale băncii centrale elvețiene. Spre exemplu, episodul din noiembrie 2011, când s-a stabilit un curs fix euro - CHF de 1/1,2, ceea ce a dus la pierderi de zeci de miliarde de euro anual pentru banca centrală elvețiană, și episodul din ianuarie 2015, când aceeași bancă centrală a renunțat la paritatea fixă euro - CHF, lăsând moneda elvețiană să evolueze "liber" față de euro. Pentru cei care se împrumutaseră în CHF, persoane fizice, simpli particulari, sau autorități publice locale, această monedă exotică a făcut ca acele împrumuturi să îmbrace un caracter de-a dreptul toxic. O monedă văzută, la origine, ca fiind stabilă și ieftină pentru împrumutați, a devenit una excesiv de scumpă în timp de criză, transformând contractele de credit în această monedă în pariuri financiare din care debitorul se ruinează, în timp ce creditorul este scutit de pierderi și, și mai cinic, se îmbogățește fără just temei. Paradoxal este că, deși elvețienii își primesc veniturile în moneda lor națională, fiind natural apărați (hedged) împotriva riscului de hiper-valorizare, plățile lor, mai ales în zonele de graniță, se fac în euro, de unde certitudinea fricii endemice a elvețienilor față de propria monedă. Elvețienii fug de propria monedă; atunci când o folosesc, ei își fac depozite în bănci. Deși dobânzile la depozite au ajuns, în acest moment, la niveluri real - negative (consecința paradoxală a programului de quantitative easing a BCE), totuși depozitul în CHF este un "produs" vandabil, întrucât valoarea CHF în raport cu alte monede se menține stabilă sau crește, iar pentru deponenți acest lucru echivalează cu un safe haven care poate să îi ajute să treacă neatinși prin criză. Cei care pierd sunt împrumutații și economia reală. Plus, în caz de decizie de salvare a băncii de la faliment cu banii deponenților (bail-in) sau cu banii statului (bail-out), deponenții înșiși și contribuabilii.

     Despre "onestele" bănci elvețiene se mai poate spune că nu au ratat nicio investigație a organelor de anchetă penală sau anti-concurențială, fiind prezente la apel atât în investigațiile americane referitoare la manipularea LIBOR (London Interbank Offered Rate, nivelul dobânzii la care băncile se împrumută între ele și după care se stabilesc toate dobânzile la nivel global), cât și în investigațiile europene referitoare la manipularea LIBOR și Euribor (acesta din urmă este echivalentul european al LIBOR). În SUA, o bancă de prim rang elvețiană, Union de Banques Suisses (UBS) și-a recunoscut vinovăția penală în aceste manipulări, fiind de acord să achite amenzi penale de multe miliarde de dolari pentru a se salva de la pieire. Iritant este că aceste amenzi, deși ar fi trebuit să fie suportate de managerii penali ai acestor bănci, au ajuns, ca peste tot în lume de altfel (și, evident, "soluția" se clonează la noi), să fie suportate de clienții băncii, prin multiplele comisioane și mecanisme de ajustare a dobânzilor care permit băncii să camufleze aceste sume sub oceanul de active pe care le deține. Despre secretoasele bănci elvețiene se mai poate spune că sunt destul de prezente în anchetele derulate de organisme naționale sau internaționale pentru evaziune fiscală și spălare de bani. La adăpostul secretului bancar (care pare a fi inventat în Elveția, și nu în Cipru sau în Insulele Virgine, Barbados etc.), băncile elvețiene nu prea au fost atinse, până când au început să "vorbească" foști bancheri concediați de șefii lor și până când Germania a impus Elveției să devoaleze secretul bancar în ce-i privește pe 1500 de bogătași germani suspectați că își țin banii în conturi în Elveția, la adăpost de urmărirea fiscului. Au urmat Franța, Italia și chiar România. La ora actuală, cel mai important asset al băncilor elvețiene, secretul, este pe cale de extincție, de unde concluzia că aceste bănci și, mai general, economia de tip elvețian, trebuie să se reinventeze. Primul pas ar fi să renunțe la sloganul importat de pe Wall Street și aplicat băncilor zombies: too big to let fail. Falimentul poate însemna un nou început, chiar și pentru bănci.

     Elveția nu merită contaminarea cu neîncrederea oamenilor în bănci. Elveția este nu doar un mit, este un adevărat paradis turistic și un exemplu de democrație directă (unic în lume, de altfel) care merită toată stima și admirația.

     La mulți ani, Elveția!

     Text preluat de la casa de avocatură Piperea și Asociații 
Avocat GHEORGHE PIPEREA
 
     Text preluat de pe site-ul Bucarest Hebdo 

 

.