Conferinta BURSA Codul insolventei 2019Conferinta BURSA Codul insolventei 2019

Sine ira et studio (Fără furie şi ambiţie)

Valentin Lazea
Bănci-Asigurări /

Sine ira et studio (Fără furie şi ambiţie)

În ultimele săptămâni, asistăm la un atac mediatic intens a cărui ţintă este Banca Naţională a României. Paleta atacului este largă: asistăm atât la întrebări cât şi la acuzaţii (grave), atât la atitudini de bună-credinţă cât şi la unele rău-voitoare, atât la apelul la argumente cât şi la apelul la emoţiile publicului. Indiferent însă de natura atacului, Banca Naţională este datoare să informeze, să corecteze erorile, să ofere propria variantă a adevărului.

În cele ce urmează, vom încerca să răspundem în mod succint la zece astfel de întrebări vehiculate recent în spaţiul public. Caracterul succint al răspunsurilor este potrivit epocii grăbite în care trăim, în care puţini oameni îşi acordă timpul necesar pentru a analiza problemele în profunzime. Ceea ce nu înseamnă că nu am putea furniza răspunsuri mult mai detaliate celor interesaţi.

1. De ce Banca Naţională a României a crescut dobânda de politică monetară cu 0,75 puncte procentuale pe parcursul anului 2018, atunci când Banca Naţională a Poloniei şi Banca Naţională a Ungariei au menţinut neschimbate dobânzile lor de politică monetară?

Principala motivaţie a abordării diferite o constituie evoluţia diferită a ratei inflaţiei. Aceasta a crescut, în România, pe fondul unei cereri excedentare cuplată cu şocuri pe partea ofertei, până la 5,4 la sută în primăvara anului 2018, cu mult peste ţinta de inflaţie de 2,5±1 punct procentual, făcând inevitabilă creşterea dobânzii de politică monetară. În schimb, în Polonia rata inflaţiei s-a situat cu mult sub ţinta de 2,5%±1 pp, iar în Ungaria în apropierea ţintei de 3%±1 pp, astfel încât nu a fost necesară o reacţie a politicii monetare.

O altă explicaţie este dată de evoluţia diferită a deficitului extern (de cont curent), care în România a crescut în 2018, conform CE-AMECO, la 4,3% din PIB, în timp ce în Polonia deficitul extern a rămas la 0,5% din PIB, iar în Ungaria s-a înregistrat un surplus extern de 1,3% din PIB. Neavând deficite mari de finanţat, Polonia şi Ungaria nu aveau motive de a-şi face monedele mai atractive prin creşterea ratei dobânzii.

Evoluţiile diferite ale inflaţiei şi ale deficitului de cont curent în România faţă de celelalte două ţări îşi au explicaţia şi originea în relaxarea fiscală (începută în 2015 în România şi continuată în anii următori), care a dus deficitul bugetar în 2018 la 3,3 % din PIB (conform CE-AMECO), în timp ce în Polonia acesta a rămas la 0,9% din PIB, iar în Ungaria la 2,4% din PIB.

Când fundamentele macroeconomice sunt deteriorate chiar de politicile fiscale, politica monetară nu are de ales: ea este obligată să reacţioneze.

În cele din urmă, justeţea deciziilor de politică monetară din 2018 este reflectată de revenirea ratei inflaţiei în intervalul ţintit, la sfârşitul anului, un fapt incontestabil.

2. Dacă ROBOR ar fi fixat la un nivel sub rata dobânzii de politică monetară, nu am putea avea un curs valutar stabil? Cum de s-a reuşit o astfel de combinaţie în 2015-2016?

În 2015-2016 a fost posibilă coexistenţa unui ROBOR aflat sub rata dobânzii de politică monetară cu un curs valutar relativ stabil în condiţii cu totul excepţionale şi anume o rată negativă a inflaţiei, respectiv un deficit de cont curent foarte mic. Nici una din aceste două condiţii nu mai este îndeplinită în prezent. În primul rând, rata negativă a inflaţiei făcea atunci ca dobânda ROBOR, chiar dacă era la un nivel scăzut (0,25% - 0,50%), să fie totuşi mult peste nivelul inflaţiei, ceea ce făcea remuneratorie deţinerea în lei. În al doilea rând, deficitul de cont curent mic (0,7% -1,2% din PIB) era uşor de finanţat cu intrări de investiţii străine directe şi nu punea presiune pe leu în sensul deprecierii. Astfel, un curs valutar relativ stabil, de 4,40-4,45 lei/euro, a fost posibil chiar la un nivel al ROBOR situat sub nivelul ratei dobânzii de politică monetară (care a fost menţinută la 1,75%). În prezent, vorbim de o inflaţie de 3,3% (şi de un ROBOR la 3 luni şi la 6 luni mai mic sau cel mult egal cu aceasta) şi de un deficit extern care a depăşit 4% din PIB. Ambele elemente pun o mare presiune pe leu, astfel încât a scădea ROBOR-ul sub nivelul dobânzii de politică monetară din prezent (2,5%), adică mult sub nivelul inflaţiei, nu ar face decât să grăbească deprecierea leului.

3. De ce nu este decuplat ROBOR de rata dobânzii de politică monetară?

Nu numai în Uniunea Europeană, ci în toate statele cu economie de piaţă din lume, politica monetară se transmite în primul rând prin intermediul ratelor dobânzilor pieţei monetare interbancare. Dacă am renunţa la ROBOR, ar trebui să punem în loc o altă dobândă de piaţă, care să fie recunoscută atât de către participanţii interni, cât şi de participanţii externi. Astfel, o întărire a politicii monetare (pe canalul ratei dobânzii de politică monetară, sau al lichidităţii) trebuie, prin definiţie, să se regăsească în întărirea (creşterea) dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. A le decupla pe cele două ar însemna renunţarea, de bună voie, la o politică monetară independentă (adică toate şocurile să fie absorbite prin politica fiscală, ceea ce nu este tocmai în interesul guvernului actual). Aşadar, nu este adevărat că nivelul şi evoluţia ROBOR nu sunt influenţate de politica monetară a băncii centrale; ele sunt intrinsec legate de acesta din urmă, aşa cum se întâmplă în toate statele cu economie de piaţă.

4. Cum e posibil ca LIBOR să fi fost manipulat de câteva bănci occidentale, iar în România ROBOR să nu fi fost manipulat, mai demult sau mai recent?

Faptul că în Occident s-a constatat o fraudă nu înseamnă, automat, că prin similitudine ea s-a petrecut şi în România. Înainte de a lansa astfel de acuzaţii, autorităţile autohtone ar trebui să fi făcut o investigaţie prealabilă, mai ales că tot ele ne spun că prezumţia de nevinovăţie este sacrosanctă.

Iar referirea la episodul din România, din octombrie 2008, este irelevantă, deoarece ancheta acelui eveniment nu a constatat existenţa unui cartel bancar. Atunci, pe fondul crizei financiare internaţionale recent declanşate, un număr limitat de bănci autohtone deţinătoare de lichidităţi au încercat să ducă dobânzile din piaţa monetară

cu mult peste rata facilităţii de creditare (dobânda maximă la care se pot finanţa băncile de la BNR, dacă deţin titluri de stat sau alte titluri eligibile). Întrucât s-au găsit câteva bănci care din imprudenţă nu deţineau astfel de titluri şi alte câteva bănci cărora le-a fost jenă să apeleze la facilitatea de creditare (percepând-o ca pe un stigmat), această manevră a avut un succes temporar, până la intervenţia decisă a BNR, care a readus dobânzile din piaţa monetară în intervalul normal, compatibil cu inflaţia din acea perioadă.

În concluzie, nici manipularea de către câteva bănci occidentale a LIBOR, nici episodul de market failure din România (octombrie 2008) nu constituie temei pentru a afirma că în 2018 băncile au manipulat ROBOR.

5. Nu cumva cele zece bănci din România care cotează ROBOR o fac numai de formă, fără a fi obligate să desfăşoare operaţiuni la dobânzile respective?

Ceea ce publicul nu ştie este că România este unul din cele doar trei state europene (alături de Polonia şi Ungaria) unde cotaţiile de dobânzi din piaţa monetară sunt ferme, băncile fiind obligate să efectueze tranzacţiile la dobânzile pe care le-au cotat, dacă se găseşte o contraparte dispusă să execute tranzacţia. În toate celelalte ţări, cotaţiile sunt doar indicative, adică neobligatorii. Faptul că în unele zile nu se înregistrează în România nici o tranzacţie pe scadenţele mai lungi (1 lună, 3 luni, 6 luni, 9 luni, 12 luni) - fiecare având ataşată o dobândă ROBOR corespunzătoare - nu înseamnă altceva decât că nu s-au găsit doritori să intre în respectivele tranzacţii, căci dacă s-ar fi găsit, ele ar fi trebuit executate conform cotaţiilor. O confuzie vehiculată în presă a fost aceea de a confunda ROBOR-urile la scadenţele scurte (ON, TN, 1 săptămână), la care, de regulă, există tranzacţii, cu ROBOR-urile cotate dar neexecutate la scadenţe mai lungi. Ceea ce nu înseamnă că acestea din urmă ar fi indicative sau fictive.

6. Oare cele zece bănci care cotează ROBOR nu au interesul să plaseze respectivele dobânzi cât mai sus cu putinţă?

În primul rând, cele zece bănci reprezentative sunt obligate să coteze atât dobânzi la vânzare (ROBOR), cât şi la cumpărare (ROBID) de fonduri, pe fiecare scadenţă. În sine, această prevedere nu le-ar descuraja să coteze dobânzile cât mai sus cu putinţă la vânzare, dacă nu ar exista şi o a doua condiţie şi anume ca să existe o marjă maximă între ROBOR-ul şi ROBID-ul pentru fiecare scadenţă. Astfel, o bancă ce s-ar "lăcomi" punând o rată ROBOR înaltă la vânzare, ar trebui să suporte o rată ROBID înaltă la cumpărare, aşa încât ceea ce ar câştiga într-o parte, ar pierde în partea cealaltă. Marjele maxime sunt stabilite la 0,5 puncte procentuale pentru scadenţe mai scurte (sub 3 luni inclusiv), respectiv la 0,75 puncte procentuale pentru scadenţele mai lungi (mai mult de 3 luni).

Rezultă că nu există nici un interes din partea băncilor de a supralicita în momentul cotaţiilor dobânzilor ROBOR.

7. De ce insistă BNR şi băncile comerciale pe achitarea integrală a datoriilor?

Respectarea contractelor de creditare, ca şi a tuturor contractelor în general, constituie temelia unui stat civilizat. Cei care atacă obligativitatea onorării contractelor deschid larg poarta haosului şi a anarhiei. O societate în care este acceptată neonorarea obligaţiilor contractuale nu are cum să prospere, nici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere social.

8. De ce în România dobânzile la creditele pentru populaţie sunt mult mai mari decât în statele din jur?

Dobânzile mult mai mari reflectă în primul rând, fundamentele economice (inflaţie, deficit bugetar etc.) şi, în al doilea rând, riscul de ţară, care la rândul său se bazează pe câteva trăsături specifice României:

a) existenţa în economie a circa 250.000 companii nebancabile (circa 40% din numărul total al companiilor). Acestea sunt nebancabile deoarece nu îndeplinesc nici măcar nivelul minim de capitalizare, de 200 lei, stabilit prin Legea 31/1990. Şi, deoarece nici o instituţie a statului nu s-a obosit să verifice (ne)îndeplinirea cerinţei legale şi - cu atât mai puţin - să o amendeze, aceste 250.000 companii nu au din start acces la creditare, din cauza capitalului negativ, situaţie unică în cadrul UE;

b) faptul că un sfert din forţa de muncă din economie este plătită la salariul minim, ceea ce cu greu o face eligibilă pentru creditare, şi aceea pe termen foarte scurt şi pe sume foarte mici;

c) o lege a insolvenţei aplicată foarte lax (ea a fost concepută de specialişti în insolvenţă parcă special pentru a-şi da de lucru). România se află pe locul 2 în Europa, după Serbia, în ceea ce priveşte proporţia firmelor ce intră în insolvenţă, cel mai adesea pentru a scăpa de băncile creditoare;

d) o avalanşă de legi trecute prin Parlament care afectează sistemul bancar în moduri nemaiauzite în altă parte.

Toate acestea duc la creşterea riscului de ţară. Pe toate stă în puterea guvernului să le corecteze, dacă ar exista voinţa politică necesară. Cum această voinţă nu există, este mult mai uşor şi mai convenabil a acuza băncile că practică dobânzi spoliatoare.

9. De ce nu creşte creditarea mai repede în România?

A se vedea răspunsul de la întrebarea anterioară.

PS: există o creştere a creditării, doar că aceasta este mai lentă decât creşterea PIB.

PPS: este disingenuu din partea guvernului de a clama o preocupare pentru creşterea creditării, în condiţiile în care aprobă OUG 114/2018, care numai la creşterea creditării nu poate duce.

10. De ce băncile din România au profitabilitate mai mare decât băncile din statele din jur?

În primul rând, o asemenea afirmaţie se bazează numai pe cifrele din ultimul an (2018). Dacă însă ne raportăm la perioada de după criza financiară internaţională, vom vedea că sistemul bancar a înregistrat patru ani de pierderi, iar unele bănci mai mici nu au ajuns încă la recuperarea investiţiei iniţiale.

În zece din ultimii doisprezece ani, băncile din Bulgaria au avut un randament al activelor mai mare decât băncile din România; băncile din Cehia au avut un randament al activelor mai mare în opt din ultimii doisprezece ani, şi nimeni nu s-a gândit să le impoziteze suplimentar.

În al doilea rând, în 2017, discursul politic era diametral opus: Ministerul Finanţatelor Publice acuza băncile din România că nu raportează profituri şi că astfel scapă de impozitare. Şi acea critică era nefundamentată deoarece erau enumerate, de-a valma, atât bănci care îşi încetaseră de mult activitatea în România, cât şi bănci care se întâmplaseră să aibă pierdere numai în unul sau doi din anii supuşi analizei, şi nu în fiecare an, aşa cum lăsa să se înţeleagă MFP.

Rândurile de mai sus sunt o invitaţie la analiză obiectivă, făcută cu bună-credinţă. Căci, dacă nu există bună-credinţă, nu mai avem analiză, ci doar propagandă.

Text preluat de pe site-ul OpiniiBNR.ro

Opinia Cititorului ( 1 )

Acord

Prin trimiterea opiniei ne confirmaţi că aţi citit Regulamentul de mai jos şi că vă asumaţi prevederile sale.

  1. Chiar ma intreb de ce nu au dorit bancile legEa lui Zamfir in varianta originala ? Aia cu darea in plata ? Pt ca pe termen lung ar fi rezolvat multe din problemele bancilor si le-ar fi facut sa fie mai eficiente: odata ca ar fi trebuit sa fie atente la ce finanteaza si nu ar mai fi dat credite si lua garantie bunuri supraevaluate ...si aici avem si un avantaj pt clienti ca nu s-ar mai crea bule speculative on lipsa inundatiei de bani deci bine pt economie in general si pt banci in special odata ce isi refac modelul de busines si incep sa finanteze proiecte reale nu camouri goale sau darapanaturi ( pe relatii clientelare) . Mai mult in caz de prostie Banca isi asuma greselile si merge mai departe si nu mai incearca sa se dea drept victime ale raudebitorilor. sel ectia se face cand dai banii. Clientii daca au dat gres si nu mai pot plati isi pierd cei 25% din valoarea garantiei peste valoarea credituluo liat printr-un proces simplificat : fie accepta dare in ata si scapa de datorii fie se scoate la licitatie intr-o perioada de maxim 3 luni - 6 luni pina la un maxim 1 an, iar daca nu se vinde in 12 luni sau nu se reia plata de rate ( eventual o noua intelegere cu banca) atunci imobilul intra in patrimoniul bancii si asta e. Astfel si clientul e superinteresat ca in 12 lubi sa vanda sa recupereze si el cat mai mult. Simplu si eficient. Asta doar daca nu interesul real al bancilor e altul si anume distrugerea capitalului privat prin devalorizarea accelerata a valorii banilor la care participa prin creditare ( tiparirea de bani) si a dorintei de crestere a preturilor astfel incat sa devina obligatoriu apelarea la banci orice demers a-i incerca sa faci.

    Acord

    Prin trimiterea opiniei ne confirmaţi că aţi citit Regulamentul de mai jos şi că vă asumaţi prevederile sale.

Cybersecurity Romania 2019

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

Deleanu
Apanova
Erfi

ENGLISH SECTION

more articles

Legestart
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.rowww.dreptonline.roRoEnergyOlimpiada ONU 2019
Cabinet de avocat