Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 06.08.2018
Stat de drept versus stat captiv
click aici
     Aspecte legale cu privire la revocarea doamnei Laura Codruța Kövesi, din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție

     

     Prin Decizia CCR nr. 45/30 ianuarie 2018 și Decizia nr. 358/30 mai 2018, Curtea Constituțională a încălcat prevederile Constituției României, deși această autoritate publică este garantul ei (art. 142 alin. 2 Constituție). Ambele decizii constituie temeiul juridic care a stat la baza revocării doamnei Laura Codruța Kövesi, procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Decizia CCR nr.45/30 ianuarie 2018 a avut ca obiect "soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor", iar Decizia nr. 358/30 mai 2018 "soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și dintre Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, determinat de refuzul Președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție".

     Din perspectiva juridică, punctul nodal pentru ambele decizii ale Curții Constituționale îl constituie art.54 alin.(1) - (4) din Legea nr.303/2004 care reglementează numirea și revocarea Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, adjuncții acestuia, procurorii șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și adjuncții acestora.

     Sub aspect politic, miza nu consta doar în îndepărtarea doamnei Laura Codruța Kövesi, ci și în epurarea tuturor procurorilor cu funcții de conducere care anchetează cazuri de corupție în care sunt implicați politicieni, precum și alte persoane cu putere și influență politică și în economie. Textul art.54 alin.(1) - (4) din Legea nr.303/2004 stabilește că procurorii cu o vechime mai mare de 10 ani sunt numiți/revocați în funcțiile de conducere enumerate de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

     Textul art.54 datează din 2004. Dar, anul acesta Partidul Social Democrat a intervenit pentru modificarea Legii nr. 303/2004, inclusiv a art.54 astfel încât Președintele să nu aibă niciun drept de veto în numirea/revocarea procurorilor în funcții de conducere administrativă, propuși de ministrul justiției. Legea de modificare a Legii nr.303/2004 este contestată în acest moment la Curtea Constituțională a României.

     Constituția României, la art.134 alin.(1), stabilește că numirea în func­ție a judecătorilor și procurorilor se face de Președintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. În textul Constituției nu există nicio mențiune expresă că ministrul justiției ar avea dreptul și obligația de a face propuneri de numire a procurorilor în funcții de conducere, deși toți procurorii, indiferent dacă au sau nu funcții de conducere, se află sub autoritatea sa (art.132 alin.1 Constituție). Nu se știe ce se înțelege prin conceptul de "autoritate", întrucât nu avem un text legal care să-l definească. Deseori, chiar și în deciziile CCR, s-a comentat că textul art.134 alin.(1) din Constituție nu s-ar referi la numirea într-o funcție administrativă de conducere a procurorilor și judecătorilor, ci la numirea în profesie, deși textul constituțional nu face vreo dis­tincție de acest tip. Aparent, textul art.134 alin.(1) din Constituție este deficitar redactat. Numai că o constituție conține norme cu valoare de principiu. Constituția unei țări nu este cod și nici normă subsidiară legii ca să detalieze orice situație juridică. Tocmai de aceea, dacă suntem de bună credință, în interpretarea art.134 alin.1 din Constituție trebuie să luăm în considerare ambele situații juridice, și anume: numirea în profesie și numirea în funcție a procurorilor, prin care se înțelege deopotrivă funcție de execuție și de conducere. Nu se poate stabili printr-o lege - ierarhic inferioară Constituției - altceva decât este înscris în Constituție, pentru că "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem"/ "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". Pe cale de consecință, ministrul justiției nu are niciun drept să facă propuneri de numire/revocare a procurorilor în funcții de conducere.

     Dar, ignorând art.134 alin.(1) din Constituție, prin Decizia nr.45/2018, Curtea Constituțională a preferat să dea o altă interpretare art.54 din Legea nr.303/2004, axându-se pe art.132 alin.1 din Constituție care face referire la faptul că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, fără să mai stabilească o conexiune între acest articol și alte dispoziții din Constituție. Prin Decizia nr.45/2018 (paragraful 165) Curtea Constituțională stabilește că "în interpretarea gramaticală a art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, Președintele este obligat să revoce procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție la propunerea ministrului justiției. Aceasta, întrucât acțiunea Președintelui este descrisă prin termenul revocă, iar nu de o eventuală sintagmă de tipul poate revoca. Cât privește interpretarea logică și sistematică a Constituției, se arată că există o obligație a Președintelui de a da curs cererii de revocare, de natură să pună în valoare principiul cooperării loiale între autoritățile publice". Fraza pe care am reprodus-o din Decizia CCR nr.45/2018 nu are nicio legătură cu dispozițiile Constituției României, unde nu există sintagma "obligația Președintelui de a da curs cererii de revocare". Dând o asemenea interpretare, Curtea Constituțională răstoarnă ierarhia actelor normative, pentru că pune mai presus de Constituție, dispozițiile art.54 din Legea nr.303/2004, care nu sunt constituționale. Interpretarea Curții Constituționale este arbitrară și practic aduce o revizuire implicită a textului Constituției la art.134 alin.1, întrucât fixează întinderea competenței/atribuțiilor constituționale ale Președintelui României și ale minis­trului justiției, în favoarea celui din urmă, deși, după cum arătam, acesta nu are nicio legătură cu procedura de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție și nici a altor procurori, potrivit Constituției. Ca să rezum ceea ce am scris până acum, temeiul revocării doamnei Laura Codruța Kövesi, procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, îl constituie în primul rând Decizia nr.45/30 ianuarie 2018, prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate la art.54 din Legea nr.303/2004, precum și la nu mai puțin de 27 de prevederi din Legea de modificare a Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pe care nu le analizez in acest articol având o altă importanță. Întrucât Curtea Constituțională a respins obiecția de neconstituționalitate la art.54 din Legea nr.303/2004, formulată de opoziția politică din parlament, de drept a dat câștig de cauză PSD, astfel încât s-a eliminat dreptul de veto al Președintelui la propunerile de numire/revocare a procurorilor șefi, formulate de ministrul justiției, precum și rolul de avizare a Consiliului Superior al Magistraturii a cărei relevanță juridică dispare.

     Decizia nr.358/30 mai 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, a avut suport legal în Decizia nr.45/2018. Prin Decizia nr.358/30 mai 2018 Curtea Constituțională a constatat "existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi", ca urmare a conținutului art.54 care pe fond conferă ministrului justiției o competență pe care nu ar trebui  să o aibă, potrivit Constituției. Pe de altă parte, în fapt propunerea de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție a generat un conflict între ministrul justiției și Consiliul Superior al Magistraturii care din punct de vedere constituțional trebuia soluționat de președinte, în situația în care Legea de modificare a Legii nr.303/2004 prin art.54 nu ar fi limitat dreptul de veto al șefului statului. 

     Prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, Curtea Constituțională a stabilit "că un conflict juridic de natură constituțională  presupune acte sau acțiuni concrete  prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor". Așadar, Curtea Constituțională a decis că se poate pronunța în situații de conflict de competență. Ori, în procedura de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, nu a existat niciun conflict de competență. Președintele nu și-a arogat nicio competență care ar aparține de drept altei autorități publice, nu a omis să se pronunțe și nici nu a refuzat să îndeplinească vreun act. Din contră. Examinând actele depuse de Consiliul Superior al Magistraturii, președintele a refuzat propunerea de revocare a doamnei Laura Codruța Kövesi, procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Prin urmare, președintele a îndeplinit un act. De aceea, nu a existat niciun conflict de natură constituțională între președinte și ministrul justiției, astfel încât Curtea Constitutionala să-l soluționeze potrivit art. 146 lit.e) din Constituție. Pe de altă parte, nu există nici situații de conflict care rezidă din textul Constituției în cazul dedus judecății. Eventual, starea de conflict ar fi putut fi generată de art.132 alin.(1) Constituție care menționează autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor, fără să o defineas­că, precum și de contradicția generată de reglementarea rolului Minis­terului Public în cadrul autorității judecătorești (cap.VI din Constituție). Termenul de "autoritate" nu este definit  în niciun text legal din Româ­nia. Ce s-ar putea înțelege prin autoritatea unui ministru? Înseamnă cumva că ministrul justiției are dreptul să-i numească pe procurori în funcții de conducere? Nu avem text constituțional, ci așa cum precizam numai art.54 din Legea 303/2004, reglementează acest aspect, fără susținere constituțională. Pe de altă parte, făcând o interpretare prin analogie, se cunoaște că autoritatea apare în sis­temul de drept administrativ. Astfel, ca să dăm un exemplu, un secretar de stat se află sub autoritatea unui ministru, asa cum angajații ministerului se subordoneaza ministrului. În relația de autoritate, ministrul nu are dreptul să-l numească/revoce pe secretarul de stat, ci să-i dea dispoziții, să-i organizeze activitatea, să-l monitorizeze și să-l evalueze. În schimb, în relația de subordonare ministrul are dreptul să numească în funcție o persoană, să-i dea dispoziții, să-i organizeze activitatea, să-l monitorizeze și să-l evalueze. Prin urmare, în sfera dreptului adminis­trativ, ne găsim în situația în care un ministru dispune de o autoritate deontică incompletă. În relația minis­trul justiției - procurori, autoritatea deontică este de asemenea incompletă, întrucât procurorii "își des­fășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic" (art.132 alin.1 Constitutie). Prin urmare, procurorii nu sunt subordonați politic și nici pe cale administrativă minis­trului justiției. Explicația că procurorii se află sub autoritatea ministrului justiției ține de o tradiție constituțională și de nevoia de a apăra interesele statului cu "avocați publici"/procurori.

     Așadar, ne găsim în situația în care art.54 din Legea nr.303/2004 este neconstituțională, întrucât conferă puteri ministrului justiției ce nu se regăsesc în Constituție, având suport legal în două decizii ale Curții Constituționale care de asemenea sunt neconstituționale, întrucât servesc unui scop politic, și anume eliminarea răspunderii penale pentru o minoritate de privilegiați. 

      Implicații politice și de drept

     Pornind de la aceste premise, se pune întrebarea de ce președintele României a revocat-o din funcție pe doamna Laura Codruța Kövesi, procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție? De mai multe ori, am exprimat public ideea că președintele României are obligația de a veghea la respectarea Constituției (art.80 alin.2 din Constituție) și ca atare nu avea temei legal să semneze decretul de revocare a procurorului șef DNA. La o asemenea aserțiune, alte persoane publice au adus ca argument obligativitatea respectării deciziilor Curții Constituționale (art.147 alin.4 Constituției) și că indiferent dacă o decizie a acestei autorități este pe fond greșită/neconstituțională, ea trebuie respectată. În caz contrar, am încălca regulile statului de drept. Juriștii care susțin acest punct de vedere acordă importanță formei, nu fondului legii. Din punctul meu de vedere această explicație nu are consistență și nu poate fi un argument juridic, ci denotă o neîn­țelegere a conceptului de stat de drept, întrucât Curtea Constituțională nu este deasupra legii și a altor puteri ale statului și nu are voie să decidă după propriile reguli doar pentru că are autoritate deontică deplină stabilită in Constituție. Autoritatea conferă putere, dar nu se confundă cu obiectivitatea și nici cu legalitatea. Fiind garant al respectării Constituției (art.142 alin.1 din Constituție) Curtea Constituțională nu stabilește regulile jocului politic în complicitate cu oamenii politici și nu are voie să încalce aranjamentul instituțional democratic, ci să-l apere. Ori, prin cele două decizii (Decizia nr.45/30 ianuarie 2018 și Decizia nr. 358/2018) Curtea Constituțională a intrat în jocul politic încălcându-și atribuțiile. Pe de altă parte, deciziile Curții Constituționale, deși sunt obligatorii (art.147 alin.4 din Constituție), nu sunt hotărâri judecătorești pentru a le asimila cu acestea. Este adevărat că nu pot fi atacate. Dar, cum să respecți o decizie ilegală? Doar pentru că a fost adoptată de Curtea Constituțională? Ce fel de stat de drept există în România în situația în care Curtea Constituțională adoptă decizii prin care revizuiește indirect Constituția peste voința populară, așa cum s-a întâmplat cu cele două decizii pe care le-am amintit? Cum am putea considera că trăim într-un stat de drept în care numai o parte respectă legea ori i se impune să o respecte, iar cealalată parte, în speță Curtea Constituțională, încalcă legea, invocând propria sa autoritate deontică? Pe de altă parte, ce se înțelege prin obligația Președintelui de a veghea la respectarea Constituției prevăzute de art.80 alin.2 din legea fundamentală?  Ce înseamnă "a veghea"? Constituția nu explică. Nici manualele de drept constituțional nu o fac. Într-o ipoteză, obligația șefului de a veghea la respectarea Constituției constă în sesizarea Curții Constituționale ori de câte ori la promulgare sunt trimise legi adoptate în parlament care conțin dispoziții neconstituționale. Este o ipoteză care s-a confirmat în realitate de multe ori. 

     O altă ipoteză ar putea fi obligația președintelui de a participa la ședințele CSM, precum și de a exercita oricare alte obligații care îi sunt fixate în Constituție. Însă, ce se întâmplă dacă, prin deciziile sale, Curtea Constituțională încalcă legea fundamentală din moment ce acestea nu pot fi atacate? Ar putea președintele să refuze conformitatea la asemenea decizii? Din moment ce are obligația să vegheze la respectarea Constituției, eu consider că în cazul dedus analizei de față președintele putea macar să trimită Curții o adresă prin care să solicite revizuirea celor două decizii (Decizia CCR nr.45/ 2018 și Decizia nr.358/2018) ori chiar să formuleze o plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu împotriva judecătorilor care au decis contra legii, ori să nu semneze decretul de revocare. Nu a făcut-o. Nu cunosc motivele, dar este posibil ca acceptarea de către președinte a unor decizii ilegale adoptate de Curtea Constituțională să fi fost socotită că ar servi unui compromis viitor in folosul apărării justiției sau stabilității statului. De altfel, așa s-a pronunțat aproape toată lumea: juriști, avocați, judecători, politicieni. Din punctul meu de vedere, această "stabilitate a statului" se confundă aproape întotdeauna cu statul de drept. Am menționat că tot acest joc prin Curtea Constituțională a intervenit în favoarea PSD nu înseamnă decât conservarea statului captiv, a sistemului de privilegii pentru o minoritate de indivizi din clasa politică ce nu își pot justifica averile și fărădelegile. Asta înseamnă pentru majoritatea reprezentanților clasei politice "stabilitatea statului" și "stat de drept".

     Cred că în România avem o înțelegere distorsionată a statului de drept. Nu în mod întâmplător și nici din incultură.

     Conceptul "de stat de drept" nu se referă doar la conformarea indivizilor la un set de legi. Nu este suficient, întrucât depinde de fondul legii, adică cum sunt legile în conținut și dacă sunt stabile. Altfel, înseamnă că și statele dictatoriale se pot legitima prin noțiunea de stat de drept. Statul de drept se referă la aranjamentul instituțional în care indivizii unei societăți sunt tratați în mod egal, nu doar între ei, ci și în fața statului, astfel încât să-și apere drepturile. Conformarea indivizilor la un sistem de legi este subsidiară garantării egalității și protecției drepturilor individuale, accesului la justiție și înlăturării abuzului de putere. Stat de drept nu înseamnă reguli schimbate peste noapte, protecția privilegiilor, ori legiferarea de a face ce vrei. Stat de drept nu înseamnă că orice "acțiune a unui funcționar public sau politician poate fi autorizată de lege, ci din contră, că abuzul de putere este prevenit prin lege, iar individul are acces neîngrădit la justiție. Statul de drept limitează forța statului și implicit puterea arbitrară a clasei politice. De aceea, susțin că respectarea unei decizii a Curții Constituționale care încalcă prevederile Constituției nu înseamnă respectarea statului de drept. Dacă o forță, oricare ar fi aceasta, invocă legea, dar o încalcă ori o siluiește, atunci statul de drept este afectat sau nu există. Eventual există o stabilitate politică impusă prin forță de o minoritate politică privilegiată.

     Conceptul de "stat de drept" se regăsește în multe tratate internaționale, inclusiv în art.2 din Tratatul Uniunii Europene, versiunea consolidată. Dar, în România, ca de altfel și în alte state est-europene, unde clasa politică este dominată de extractorii de rente sau de hoți, ca să o spunem vulgar, prin stat de drept se înțelege mai degrabă "supremația legii" indiferent de conținutul ei, nicidecum "supremația dreptului", în termenii pe care deja i-am explicat. "Supremația legii" este un pretext pentru cel aflat la putere de a fixa regulile jocului politic după cum dorește, pe temeiul legitimității politice câștigate prin vot, inclusiv de a răsturna ordinea de drept democratică. Înțeles astfel, statul de drept devine ficțiune. 
Valentin M. Ionescu
 

 

.