Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 31.08.2018
Suveniruri la firul ierbii
click aici
     La început am crezut că este o glumă interesantă, iar când am zărit caserolele din plastic subțire gândul m-a dus spre o acțiune umanitară, când se dă ceva infim de mâncare, din mâini tremurânde de vedetă sensibilă, mai ales la publicitate. Nu era vorba nici de vreo retrocedare de pământ, când ți-l lasă la poartă dacă nu te găsește acasă, și în cantități delicate, să ajungă la toți, că vorba ceea, puțini au fost, mulți au rămas. Era, totuși era o bucățică infimă de de pământ, o bucățică de brăzduță de gazon, sau ce era odată un gazon, cel de pe stadionul Ghencea. Și astfel, prin alunecare pe gazonul înrourat, pătrundem direct în mijlocul dilematicii probleme a Stelei, campioana fotbalului românesc. Problema este bine cunoscută și născătoare de pasiuni. Până la urmă, avem două Steaua, deși această afirmație este ea însăși capabilă de disensiuni aprinse. Avem, pe de o parte, vechea echipă, aflată la un moment dat sub stăpânirea lui George Becali, care să fie trist nu trebuie, pentru că merge înainte prin FCSB, și noua echipă, reaparținând de Armata Română, ca secție a clubului sportiv. Aceasta din urmă a primit și stadionul din Ghencea, la divorț sau la renaștere, deși se pare că nu are pretenții prea mari, nu vrea să urce în ligi și divizii de teamă că intră într-o zonă în care căpcăunul cel rău ar putea să o mai cumpere o data. După o zacere de ceva timp, stadionul din Ghencea a intrat în atenția refăcătorilor de stadioane în perspectiva lui EURO două zeci două zeci. Noii vechi proprietari sunt conștienți de supraplinul de amintiri pasionale adunate de decenii în Ghencea și încearcă să se ridice la nivelul acestor sentimente. Astfel, ar trebui să vedem distribuția generalizată de caserole cu gazon Ghencea, precum cupoanele Văcăroiu de acum cam un mileniu, o idee care nu este străină minților occidentale și care va da multora un colț din acest stadion, atestat de un certificat adevărat și unicat. Fostul proprietar al Stelei, sub diferite forme, a spus la o televiziune că l-a văzut pe Balint atât cu o cutiuță de gazon, din cele standard dăruite, dar și cu un scaun din cele care au supraviețuit în tribunele Ghencei. La un meci al Stelei celei noi am văzut și noi un colț de scaun zburând spre un jucător român spre a-l umple de sânge, lucru pe care, de altfel, l-a și făcut. Așadar, să lansăm sloganul: "Nu aruncați cu scaune, ar putea fi de colecție, de pe Ghencea".

     Tot Becali a atras atenția că si gazonul, și scaunele, ba chiar și țevile care udau underground reușitul gazon, au fost dotările sale, aduse de el pe stadionul de pe care a fost abuziv trimis în tribune, unele stranii de tot.

     Cum românii nu se pricep la asfalt, și secretul capacelor de canalizare, care te zdrăngăne cu tot cu mașină, drept în mijlocul bulevardului, le rămâne ascuns bine de tot, tot așa nu le mai reușește vreun gazon în ultimul timp. Să ne gândim la cel de pe Arena Națională, care cu greu a ieșit la o față acceptabilă, cât de cât, dar numai după ce a confirmat resorturile denumirii de arenă, care ne trimite la ideea de nisip. Iar în vremurile noastre, să nu uităm noul și grozavul stadion din Craiova, bine realizat la toate capitolele, dar absolut și de la început jenant în materie de gazon. De când a fost inaugurat, în trecuta rece toamnă, gazonul de pe Noul Oblemenco s-a dovedit foarte atașat de jucători, de toți cei 22 din teren, ba chiar și de arbitri și chiar de mascotele, bluelionii cu capul mare care mai zburdă pe acolo. Atașat cu precădere de tălpile cramponate ale bocancilor de fotbal, desigur. Penibilul este gros, foarte talentatul Mitriță ridicând într-un final de meci o brazdă bine delimitată de gazon, cam cum a fost cumpărat el, cine știe pe ce sume colosale. Piesa era tocmai bună de pus nu într-o caserolă de doi bani, ci într-o tavă încăpătoare, mult mai mare. Există obiceiul ca atunci când o echipă mai cu stare își înnoiește dotările, pe cele vechi, inclusiv gazonul, să le doneze unora cu buzunarele mai subțiri. Desigur, o astfel de generozitate dinspre Vechea Ghencea spre Noul Oblemenco ar fi fost catastrofală, dar eu stau cu ochii pe târguri și oboruri și când vor începe să apară caserolele comandantului Petrea pe acolo le voi cumpăra, deși au fost gratuite, și le voi injecta în pământul superstadionului craiovean, din Templul fotbalului românesc în Farfuria zburătoare a aceluiași sport din țara noastră.

     Deși glumim din plin, că de aia este vară, cutiuțele transparente cu brazde inisipate de gazon sunt suveniruri în toată regula, unele sportive, bine realizate și dotate cu un certificat serios și arătos care atestă că nu au luat înierbări de pe marginea șanțului, ci din mijlocul stadionului Stelei din Ghencea. Nu cred că vom găsi în firele de iarbă primite la caserolă vreo urmă de ADN celebru, nici măcar de extracție salivară, deși ar fi fost material din abundență. Și, dacă ne gândim bine, poate că pe acest stadion, botezat TEMPLU, se ascunde secretul de nepătruns al gazonului decent. Pentru că, deși pe vremuri nu erau probleme de acest fel, acum nu mai prinde niciun gazon, oricât de înaltă ar fi implicarea.

     Este o practică răspândită de a se lua bucăți mici, de obicei din materia unor construcții celebre, care apoi ajung chiar în licitații. La noi practica este mult mai aplicată, se fură cărămidă din clădirile în care nu stă nimeni, cu parul, mai ales pe cele ce țin de CFR și le vedem pe câmp. Nu se iau la caserolă și nici ca amintire, ci cu căruța și cu riscurile aferente pentru că, la un moment dat, zidul ros se va prăbuși peste sărmanii oameni care au crezut că au descoperit o carieră naturală de cărămidă și alte materiale de construcție. Nu au certificate de autenticitate, spre deosebire de cei care au devalizat sistemul de irigare din sudul Olteniei, la scurt timp după Revoluția din 1989, care, se spunea la un moment dat, au dosare penale. Asta nu până la proba contrarie, ci până la clasare.

     Cu Zidul Berlinului a fost mai simplu, dar mai mult. După ce esticii, dar și vesticii s-au pus cu barosul pe el, până au trecut dincolo, în lumea cealaltă, capitalistă, au început a fi donate bucăți importante, ba chiar istorice, la instituții ce ar fi apreciat o bucată din Zidul Berlinului. Timpul trecea, bucățile se micșorau, la fel și beneficiarii, deveneau persoane fizice, indivizi. La un moment, nu se știe sigur când, Zidul s-a terminat, dar îngrozitoarea veste nu a devenit cunoscută, ca oamenii să își poată primi în continuare bucățica de Zid la care oricine dintre noi are dreptul.

     Nu este nimic rău în toate acestea. Am scris de mai multe ori că memorabilia, obiectele ce au aparținut unor personalități, sunt printre cele mai interesante obiecte de colecție, și nu de puține ori de artă. Unele sunt bine cunoscute, ba chiar celebre. Altele, mai moaște de felul lor, sunt infinite și greu de certificat. Statisticienii spun că sunt cunoscute atâtea așchii din crucea răstignirii lui Hristos că s-ar putea face un pod peste Bosfor, că avem atâtea șuvițe din capul lui Napoleon că am putea îmbrăca complet mii de maimuțe, și atâtea promisiuni electorale că suntem deja într-un punct de evoluție în care nimeni nu ne mai poate ajunge niciodată. Dar nici nu ne mai poate ajuta nimeni. 
Marius Tița
 

 

.