Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 10.04.2017
Valea stranie
click aici
     Creierul nostru a acumulat în sute de mii de ani de evoluție o mare cantitate de deșeuri, ca un calculator vechi îmbâcsit cu foarte multe gunoaie informatice. Ca și când ar deține un enorm și fără fund recycle bin, creierul acumulează superstițiile, fobiile, angoasele și anxietățile noastre, fără a le elimina vreodată. Dimpotrivă, prin moștenire epi-genetică, aceste deșeuri "călătoresc" între generații1.

     Superstițiile sunt lucruri, situații, evenimente sau procese care ne provoacă teama de nenorociri, ghinioane, eșecuri, deși legătura dintre zisele amenințări și ratările noastre nu au nicio bază în realitate. Și, cu toate acestea, câți dintre noi nu suntem terifiați de ele?

     Fobiile (temerile iraționale de ceva sau cineva) se explică relativ simplu prin faptul că unele lucruri, întâmplări sau persoane ne neliniștesc, fără motive reale. Deși înțelegem pe deplin că toate acestea sunt inofensive, totuși, ele ne sperie îngrozitor. Dacă unele fobii sunt relativ explicabile (teama de avion, teama de paianjeni, șerpi sau șobolani), cele mai multe fobii sunt de-a dreptul absurde sau ridicole. De exemplu, frica de mulțime, agorafobia, este complet ilogică, de vreme ce omul este o ființă socială, neputând exista în afara mulțimii. Și ce să mai spunem despre teama de brânză, de oamenii chelioși și de nevastă (despre care vorbește, cu umor, Dean Burnett, în Creierul idiot)?

     Și mai bizare, deși mult mai dureroase, sunt angoasele și anxietățile, acestea fiind, pur și simplu, frica de întuneric, de nimic, de liniște, de lipsa de evenimente, de faptul că toate acestea prevestesc ceva rău etc.

     Toate aceste fobii, angoase sau anxietăți, deși nu au suport real, au efecte asupra noastră, iar aceste efecte nu sunt numai psihice, ci și fizice. Ele pot determina hipertensiune, încordare, stres, slăbire/îngrășare, pierdere temporară a capacității de a raționa ori de a rememora etc.

     Fobia cea mai ciudată, dar și cea mai tulburătoare, este fobia de lucrurile non-vii și entitățile imaginare care seamăna cu oamenii: lucrurile cu sau fără utilitate practică (piticii de grădină, manechinele, marionetele), ființele imaginare (obiectele mișcătoare și vorbitoare din basmul Frumoasa și bestia, persoanele tinere și veșnice din basme, zeii, Fratele cel Mare), ficțiunile juridice (cum ar fi persoana juridică, în general, sau partidele și corporațiile, în special) și, mai nou, inteligența artificială, roboții antropomorfi și personajele sau avatarurile personale din lumile virtuale de pe internet.

     Dean Burnett face o discuție foarte interesantă despre așa-numita "vale stranie" (uncanny valley), pe care au descris-o trei cercetători în domeniul roboticii2 și care seamănă cu "valea plângerii" din basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Această "vale stranie/vale a plângerii" este starea inexplicabilă și irațională de teamă de ființele imaginare sau de lucrurile care par umane, dar nu sunt, pentru că le lipsesc detaliile subtile și indiciile care definesc oamenii reali, persoanele fizice, concrete. E destul de simplu de identificat o persoană dacă reușim să sesizam pe chipul său flacăra vie a vieții și "urmele" legăturii cu toți cei vii, iar aceste detalii subtile, pe care mai degrabă le simțim decât le gândim, îi fac pe cei astfel percepuți să fie persoane concrete. Când aceste detalii subtile nu sunt percepute pe "chipul" acelor lucruri sau în conceptul imaginar al acelor "ființe", deși ele par a fi antropomorfe, e angoasant. E ceva ce ne provoacă tulburare și teamă, e ceva pe care, instinctual, îl rejectăm. E ceva ce refuză rațiunea. Persistența acestei fobii explică frica paralizantă de cadavre, deși acestea sunt inofensive. Și tot din cauza (sau mulțumită?) acestei fobii ne e frică de strigoi (concept tipic românesc, incognoscibil altor popoare), de Golemi, de cei doi monștri ai lui Frankenstein etc. De aceea fiul de împărat din basmul românesc a plecat din tărâmul nemuririi și al tinereții interminabile după ce a nimerit în Valea Plângerii. De aceea Cătălina a refuzat să îl iubească pe Luceafăr, preferându-l pe pajul Cătălin, care era un om concret, în vreme ce Luceafărul era o ființă "nemuritoare și rece".

     Tot din această cauză ne e teamă de roboți și de inteligențele artificiale. Imaginați-vă că, în viitorul apropiat, poate în circa 10 ani de acum încolo, automobilele conduse de piloți automați vor deveni obișnuințe ale traficului rutier. În exemplul dat în ziarul The Guardian de scriitorul Andrew Solomon3, în care pilotul automat ar fi confruntat cu apariția bruscă, în fața mașinii, la o distanță care ar face imposibilă evitarea coliziunii, a cinci pietoni, ce credeți că ar "decide" pilotul automat? Ar devia brusc de la traseu, în scopul salvării celor 5 pietoni ghinioniști, cu riscul de a-l ucide pe pasagerul automobilului, stăpânul său, sau ar continua drumul în așa fel încât să asigure integritatea pasagerului, așa cum, de altfel, este programat?

     Situația este similară cu exemplul pe care nu îl imaginez eu, ci îl vedeți zilnic, cotidian, în așa-zisele politici publice europene: dacă o bancă este de importanță sistemică, mașina tehnocrată europeană, care pretinde nu numai că este elita cultă, rațională, infailibilă a societății europene, ci și dincolo de detaliile concrete ale binelului și ale răului, va decide că deponenții, debitorii și contribuabilii vor fi sacrificați pentru a salva banca de la colaps; dacă aceeași mașină tehnocrată va decide că Uniunea Europeană nu mai poate continua decât printr-o segregare între țările cu viteză și cele fără viteză, atunci va decide sacrificarea idealurilor europenilor resortisanți ai țărilor fără viteză, pentru a salva de la colaps o idee care devine, din ce în ce mai mult, falimentară.

     Acesta este genul de probleme cotidiene și de judecăți scurte care nu vor fi niciodată soluționate după același model de un robot și de un om, căci robotul nu are emoții, idealuri, conștiința morală și filosofie de viață. Este un tip de problemă morală care, în sine, sperie, neliniștește, prin simplul fapt al enunțării sale.

     Yuval Noah Harari, în cartea sa Sapiens: A Brief History of Human Kind (recenzată de jurnaliștii de la The Guardian) a susținut că "suntem în pericol de a deveni o societate globală dominată de elite [...] Homo Sapiens, așa cum o cunoaștem, este o specie care va dispărea în mai puțin de un secol".

     Iar aceasta este nu numai "una dintre cele mai periculoase idei ale lumii contemporane" (așa cum, în 2004, Francis Fukuyama califica așa-numitul transhumanism), ci și una dintre cele mai mari amenințări ale lumii în care trăim. Poate cea mai mare.

     În plan economic și juridic, întrucât a avea resurse înseamnă a avea controlul și, deci, puterea (iar cu așa ceva se pot construi narațiuni, adică povești emoționale în care ne putem ușor confunda cu eroul, pentru a-i copia trăirile, fără să ne dăm seama de scenariu), se pot regiza stări de entuziasm sau de panică, se pot determina reacții emoționale primordiale incontrolabile rațional, cum sunt frica sau furia de a lupta pentru auto-conservare, se pot clona emoții ori deversa idei prin ușile secrete larg deschise ale sistemului nervos al fiecaruia și se pot strecura direct în sub-conștient micro-emoții sau oligo-idei care pot fi (mult prea) ușor transformate în certitudini și opinii ale invidizilor - țintă.

     Este șocant să descoperim cât de ușor și cât de invariabil ajungem să simțim și să preluăm emoții și idei implantate în subconștientul nostru, ca niște viruși, pe niște "uși" secrete mentale și emoționale de existență cărora nici nu aveam habar și, mai grav chiar, cât de simplu ajungem să le considerăm ca fiind ale noastre. Când se întâmplă asta, deja funcționăm pe pilot automat. După care devine simplu să se apese pe butonul cumpărăturilor. Și, cu toate că este o acțiune exterioară, o percepem cu toată convingerea ca fiind o pornire lăuntrică, o voință "liberă". Supunerea, deși este sclavie, este percepută ca libertate. Și invers, libertatea este sclavie: freedom is slavery. Aceasta, însă, nu mai este libertate, ci o mimare a libertății. Profesioniștii care cunosc această realitate o exploatează, fie că suntem sau nu conștienți că emotiile și oligo-rațiunile ne sunt canalizate și chiar manipulate. Pentru ei, ignoranța noastră este putere: ignorance is power. Cu un imens arsenal de arme silențioase, un război tăcut se duce permanent împotriva noastră, lăsându-ne impresia sau chiar certitudinea că, acolo unde este comerț și consum, este bunăstare și pace durabilă : war is peace. Toate aceste formule aparent oximoronice sunt prezente peste tot în acel oraș Londra din cel mai cunoscut roman distopic. Discursul politicianului O'Brian, care îl reprezintă pe Fratele cel Mare în operațiunea de spălare pe creier a prizionierilor, se termina astfel4 : "Noi, aici, te stoarcem de tot ceea ce ai în tine și pe urmă te umplem cu noi înșine". Și astfel, ca în sindromul Stockholm, omul simplu, spălat pe creier, poate ajunge să iubească o ficțiune malefică.

     Nu de roboți antropomorfi trebuie să ne temem, ci de elitele auto-mandatate. 
Gheorghe Piperea
 
     Notă
     1. Despre epigenetica transgenerațională și șocul descoperirii că emoțiile pot fi transmise, prin salturi generaționale, de la stră-stră-bunic la stră-stră-nepot, am scris aici : Gh. Piperea, Parakletos, editura CH Beck, București, 2015, p.287-305 ("Blestemul lui Cain").
     2. Dean Burnett îi evocă în cartea sa, Creierul idiot, Baroque Books & Arts, colecția Savoir-Vivre, 2016, la p. 102. Este vorba de M. Mori, K. F. MacDorman, N. Kageki și de lucrarea The uncanny valley, publicată în Robotics & Automation Magazine, IEEE, 2012, 19(2), p.98-100.
     3.https://www.theguardian.com/culture/2017/mar/19/yuval-harari-sapiens-readers-questions-lucy-prebble-arianna-huffington-future-of-humanity?CMP=Share_iOSApp_Other. .
     4. George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, editura Polirom, 2016, p.269. 

 

.