Articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediția din 27.05.2015
VOCI
Sunt eu cel ce sunt (II)
     În prima parte a acestui eseu (intitulată, în mod voit bulversant, "Sunt eu cel ce sunt?") am vorbit despre noile forme de control care utilizează tehnologia în loc de religii și ideologii și care pot duce la diluarea conștiinței individuale (și, deci, a liberului arbitru) într-un ocean al conștiinței de grup, colective, care poate anihila libertatea individuală, și am observat că multe celebrități și mulți dintre cei care ne conduc ne-au identificat, ca populație, drept adevăratul dușman al Pământului. Ca în romanul Al cincilea val (Rick Yancey, Editura Art, 2015), nu mai e nevoie ca extratereștrii să ne extermine pentru a ne lua locul, o facem noi înșine, mult mai eficient.

     Înainte de a trece la partea a doua a eseului, vă cer permisiunea să zăbovesc un pic asupra unuia dintre aspectele reliefate în prima parte.

     Există profeții care se împlinesc prin simplul fapt că se rostesc. Dacă vom fi bombardați cu știri despre iminența războiului ca soluție finală, atunci avem toate "șansele" să ajungem să acceptăm sau să ne dorim războiul. În filmul Hoțul de cărți, făcut după cartea omonimă a lui Markus Zusak (publicată în România de editura Rao, în 2014), o carte despre cel de-a doilea război mondial, a cărei poveste se derulează în Germania nazistă, copiii, tinerii și oamenii simpli păreau sinceri entuziasmați de faptul că Germania pleacă la război. Probabil că ei aveau convingerea că războiul va dura cîteva săptămîni, după care soldații germani victorioși se vor fi întors în glorie la căminele lor. Din documentarele de pe BBC sau Viasat History rezultă că același entuziasm de neînțeles îl aveau soldații francezi care plecau la război în 1914.

     Pe de altă parte, gradul în care o profeție sau o "profeție" (o dorință pe care și-o construiește și planifică cineva se numește în limbaj corporatist "wishfull thinking") se apropie de realitate depinde în măsură de persoana celui care emite profeția. Dacă profetul Daniel le vorbea doar regelui Babilonului și curtenilor săi, Ted Turner și Bill Gates le vorbesc tuturor celor peste 4 miliarde de oameni care au acces la internet. Numele lor, în sine, sunt tag-uri, adică un fel de chei de căutare pe internet care concentrează browser-ele de internet pe aceste nume, rezultatul căutării fiind de ordinul milioanelor de pagini, în toate limbile pămîntului. Așa că, dacă acești "profeți" își doresc ca populația planetei să se reducă la 5% din populația actuală, atunci e foarte probabil ca multe alte milioane de persoane să își dorească același lucru și, voluntar sau involuntar, să pună umărul la împlinirea acestei profeții. De aici și recrudescența cultului morții de la tv.

     Mai aproape de noi și de zilele noastre sunt două astfel de "profeții" rostite de două personaje destul de intens tag-uite în presa noastră electronică și pe internet. O primă rostire este în legătură cu recent adoptata lege a insolvenței simplilor particulari, cea de-a doua este în legătură cu dublarea alocațiilor de stat pentru copii, dar amândouă trădează o concepție fascistă despre lume, după care populația actuală nu doar că este prea mare, dar ea este compusă într-o măsură mult prea mare din exemplare alcoolice, degenerate, societatea, desigur, nefăcând o afacere prea bună dacă le permite acestora să își perpetueze specia (citat din nou dintr-o scrisoare emisă de un fost președinte SUA pe care nu l-aș fi bănuit de concepții fasciste: Theodore Roosevelt). Declarațiile de mai jos sunt de săptămână trecută și sunt prezente peste tot pe internet: Adrian Vasilescu, BNR: " [debitorul] va trebui să plătească datoria [...]; un automobil -nu! un obiect de lux - nu! Bani pentru țuică, pentru băuturi. Aproape 8% din totalul cheltuielilor se duc pe băuturi alcoolice".

      Moise Guran, TVR: "Statul nu trebuie să îi încurajeze pe toți cetățenii să facă copii [...]. alocația nu ajunge la toți cei 3,5 milioane de copii [...], nu câtă vreme la noi în țară există 2 milioane de alcoolici [...] și câtă vreme 2 milioane de părinți trăiesc, alături de cei 900 de mii de copii ai lor, în sărăcie extremă".

     Omul se definește, la propriu, ca ființă socială. Nu este singura ființă socială. Tot ființe sociale sunt și elefanții, de exemplu, precum și multe specii de insecte, cum sunt albinele și furnicile, dar și păsările călătoare. Dar omul este singura ființă socială cu conștiința de sine individuală. Sau, ca să fiu mai precis, este singura astfel de ființă de care putem fi noi conștienți.

     Biologii sunt convinși că există un fel de "conștiință de grup", un instinct comun prin care societățile de albine, spre exemplu, comunică între ele. Nu există albina X sau Y, ci stupul, care este dominat de o albină - regina dotată, în principal, cu o capacitate specială de a emite semnale, instrucțiuni și direcții de acțiune a tuturor albinelor din stup. Păsările călătoare urmează liderul grupului, care se ghidează după un simț special al polilor magnetici ai Pământului și care, în acest fel, este capabil să ducă întregul grup la destinație. Elefanții își însoțesc semenii pe ultimul drum ghidați de același tip de comunicare non-verbală în interiorul grupului pe care îl folosesc și albinele și furnicile. Nu este nevoie de cuvinte sau de gesturi pentru a înțelege semnificația informației transmise. Este ceea ce, se va vedea în partea a III-a a acestui eseu, se numește hiper-comunicare. Deși alegațiile de mai jos sunt rezultatul unei simple intuiții, îmi este clar că un astfel de instinct comun de comunicare l-au avut și oamenii, la acel moment la care strămoșul comun al omului și maimuței era pe cale să sufere o speciație (=saltul la o altă specie). Și noi, oamenii, am avut, în mod originar, o conștiință de grup.

     De la conștiința de grup, în care omul se identifică prin "noi", la conștiința individuală, în care omul se identifică prin "eu", s-a parcurs un drum lung, inclusiv pe plan noțional și lingvistic.

     Primul și cel mai important pas pe acest drum a fost acela în care un membru al grupului a optat să nu mai urmeze semnalul obligatoriu al conștiinței de grup, momentul în care a decis că experiența necesară supraviețuirii poate fi ferecată în cuvinte, ca într-o capsulă a timpului, reproductibilă la infinit, și că, deci, nu mai este absolut necesar ca informația să fie "descărcată" din conștiința de grup. Acela, fără îndoială, a fost Primul Om.

     Și, odată apărute cuvintele, omul a putut spune: Eu sunt cel ce sunt. YHWH. Oamenii - persoane sunt făcuți, așa cum stă scris în Geneza, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a putut spune "eu sunt cel ce sunt", s-a făcut separația netă între "eu" și "non-eu", între sinele fiecăruia și toți ceilalți, între "eu" și restul lumii. Acela care a putut spune că există pentru că este și are un nume, acela a fost prima persoană.

     Ce înseamnă, totuși, "eu", dincolo de noțiunea juridică a persoanei?

     Sunt eu, oare, doar genele mele? Dacă este așa, ce anume din ADN-ul nostru ne face oameni? Ce anume din ADN-ul meu face din mine un Eu? Ce face din mine o Persoană?

     Omul, în plan anatomic (sau fizico - chimic, dacă vreți) este un ansamblu de celule de tip mozaic. Niciuna dintre acestea nu este identică alteia, întrucât nu respectă un cod genetic unic. Toate, absolut toate celulele, sunt diferite între ele. În interiorul întregului, aceste celule - unicat concură la formarea de tip mozaic a eului. De aceea, niciun corp fizic nu este identic cu altul. Nu se pot obține prin clonare artiști geniali, cercetători și oamenii de știință epocali sau "pur și simplu un om de treabă". Acestea sunt fantezii, așa cum declara Ulrich Bahnsen. Dar nici personajele malefice ale istoriei nu se pot re-construi prin clonare. Din fericire.

     E evident că, inclusiv pe plan fizic, suntem unici, irepetabili. Și, de fapt, este bine, este etic, este confortabil să credem asta.

     În plan imagistic, "eu" înseamnă cel pe care îl pot vedea în oglindă, dar și cel care, în somn, nu reușește să se vadă în oglindă, întrucât în vis spațiul și timpul nu există. În plan senzorial, "eu" înseamnă Eul pe care îl pot percepe fizic, la fel cum pot percepe fizic și non-eul. Dar "eu" sunt și cel ce este conștient că există și că, în plus, e diferit de lumea exterioară (non-eu). În sensul evoluționismului, eul fiecăruia este și animalul interior, atavismele fiecăruia, cele ce se află la originile îndepărtate ale speciei omului și de care nu suntem conștienți.

     Pe plan mental și psihologic, omul înseamnă cu mult mai mult decât omul în plan fizic, tri-dimensional. Este foarte probabil că mulți dintre noi ne simțim bine în pielea noastră. E clar că Hitler, în momentele sale de glorie, se simțea bine în pielea lui, dar la fel stau lucrurile, să zicem, și cu boxerul profesionist Floyd Mayweather sau cu vedeta pop Justin Bieber. Dar fiecare avem propriile dorințe și proiecții mentale în ce ne privește, fiecare suntem într-un fel acum, diferit de cel în care eram acum 20 ani, să zicem, și, foarte probabil, diferit de cel în care vom fi peste 20 de ani. De aceea suntem ființe ale opțiunii, și nu ființe ale destinului. De aceea creștinii cred că oamenii se pot schimba și își pot spăla păcatele.

     Cred, însă, că cea mai importantă parte a eu-lui nostru nu se află în noi, ci în extensiile noastre în ceilalți. Eu sunt și emoțiile mele, întotdeauna canalizate către alții, precum sunt și amintirile mele, moștenirea mea culturală și sunt, mai presus de orice, continuarea, extensia mea în cei care mă cunosc. Persoana mea este în sufletul celor care au compasiune pentru mine, stafia mea este în mintea celor care mă urăsc. Eu sunt nu doar cel ce se vede în oglindă și face umbră Pământului, ci și cel ce se află în sufletul sau în mintea celor ce au emoții sau amintiri în legătură cu mine. Din acest motiv, eu exist nu numai în prezent, ci și în trecut (și eu, și cei care mă cunosc, avem amintiri despre mine), precum și în viitor (în opțiunile mele, în alegerile din viitor ale celor care vor fi pus preț pe experiență și trăirile mele în ce-i privește). Eu sunt o ființă a timpului, o ființă, practic, atemporală.

     Eu sunt alegerile și opțiunile mele, cele care modifică permanent realitatea în care exist și sunt.

     Nu vreau să pierd aceste atribute pentru nimic, chiar dacă tot eu sunt și inconștientul meu, instinctele, obișnuințele și trăirile mele necontrolate.

     Noi toți suntem parte din comunități care au, la nivel subliminal sau intuițional, o conștiință de grup. Este o realitate indeniabilă. Ca persoană suntem nodul de care se leagă o infinitate de fire a căror substanță este compusă din memoria, afecțiunea, emoțiile pozitive sau negative și moștenirea noastră culturală. Dar această încâlceală (entanglement, în engleză) nu neagă conștiința individuală și nici liberul arbitru, câtă vreme putem spune "eu", făcând astfel distincție netă între propriul sine și toți ceilalți, între "eu" și "non-eu". În schimb, prin reînvierea ancestralei conștiințe colective, în forma de dinainte de a fi făcut pasul către conștiința individuală, înainte de a fi spus "Eu sunt cel ce sunt", am putea (re)deveni părți dintr-un întreg care este dincolo de conștiința noastră, dincolo de ceea ce ar trebuie să însemne "Eu". Am putea redeveni "Noi", eul, sinele, dizolvându-se în "noi", fără ca un membru al conștiinței colective să-și mai poată controla viața pe deplin și fără a mai avea libertatea opțiunii contrare interesului de grup. Iar acest lucru este angoasant.

     Prin consecințele pe care le poate avea la nivel de libertate de conștiință și de opțiune, conștiința de grup poate fi paralizantă.

     Așa că, nu vă mirați că, într-o asemenea încâlceală, ca și mine, mulți se pot întreba: Sunt eu cel ce sunt? 
Avocat GHEORGHE PIPEREA
 

 

.