Argentina va juca finala Cupei Mondiale cu Spania, după ce a învins Anglia cu 2-1, într-un meci care a respectat specialitatea casei: întoarcerea scorului. Indiferent cine câştiga această semifinală, povestea cu trofeul care se întorcea, într-un fel, acasă, rămânea în picioare... până la hopul final. O altfel de casă, desigur: una construită din aceeaşi limbă a fotbalului, din aceeaşi obsesie pentru minge şi din convingerea că acest joc este mai mult decât un sport. De o parte era patria care l-a inventat, de cealaltă ţara care l-a reinventat pe maidane şi l-a transformat într-o religie.

Partida a început abrupt, din toate punctele de vedere. Argentinienii au dat tonul jocului dur, englezii au acceptat imediat provocarea, iar prima repriză s-a transformat într-un concert de scrâşnit de dinţi, trosnit de glezne şi îndoit de genunchi. Arbitrul american a preferat rolul dirijorului care nu intervine prea mult în partitura orchestrei. Fotbalul a fost puţin, angajamentul foarte mult. Într-un asemenea decor, talentul lui Lionel Messi a fost neutralizat chiar de tipul de joc impus de propriii colegi. Singura lui realizare notabilă din primele 45 de minute a fost cartonaşul galben provocat lui Anderson.

Aici merită deschisă o paranteză.

S-au făcut nenumărate comparaţii între Maradona şi Messi, iar după acest turneu îmi permit o concluzie: din Maradona în Messi este atât de puţin, încât comparaţia rămâne mai degrabă un exerciţiu de nostalgie decât unul de fotbal. E ca şi cum ai pune faţă în faţă un poet rătăcitor prin ultimele spelunci ale lumii şi îşi împrăştie, nonşalant, opera în cele patru zări şi un bancher care scrie versuri impecabile, dar îşi închide manuscrisele în seif înainte de culcare. Maradona („Mâna lui Dumnezeu”) a fost haosul fertil, geniul care sfida orice regulă, inclusiv pe cele ale propriei existenţe. Messi este perfecţiunea calculată, omul care şi-a transformat talentul într-o disciplină aproape industrială. Amândoi sunt uriaşi, dar au vorbit limbi diferite ale fotbalului.

Închidem paranteza.

Repriza secundă a început în aceeaşi notă, însă fotbalul a apărut cu adevărat abia în minutul 55, când Gordon a deschis scorul pentru Anglia. Paradoxal, acela a fost şi începutul sfârşitului pentru britanici. Prost sfătuiţi atât din teren, unde Harry Kane a ajuns să joace aproape ca un fundaş central, cât şi de pe bancă, unde Thomas Tuchel a părut lipsit de soluţii, englezii au făcut toţi paşii posibili înapoi şi s-au lăsat sufocaţi de presiunea argentiniană.

Din momentul deschiderii scorului a început, de fapt, meciul lui Messi. A coborât între linii, a distribuit mingi, a executat faze fixe, a accelerat ritmul şi a mutat jocul acolo unde Argentina îl voia. Ceea ce părea inevitabil s-a produs. Enzo Fernandez a egalat în minutul 85, iar Lautaro Martínez a lovit decisiv în minutul 90+2.

Argentina a întors încă o dată un meci pe care părea să-l piardă şi le-a predat o nouă lecţie de fotbal celor care au inventat acest joc. În finală o aşteaptă Spania, într-o confruntare care promite mai mult decât un duel pentru trofeu. Promite o dezbatere despre două moduri diferite de a înţelege frumuseţea fotbalului.