Dan Nicolaie

Există Cupe Mondiale care rămân în istorie pentru goluri spectaculoase şi meciuri dramatice. Altele pentru eroii pe care îi propun. Mondialul din America de Nord riscă să fie ţinut minte şi pentru altceva: pentru senzaţia că fotbalul a fost obligat, prea des, să joace un rol secundar. A fost un turneu în care Iranul a trăit sub umbra războiului şi a măsurilor de securitate, în care cantonamentele au semănat mai degrabă cu fortăreţe decât cu locuri de pregătire. Un turneu în care un cartonaş roşu primit de Folarin Balogun a fost anulat după un lanţ de evenimente care a implicat până şi un telefon de la Casa Albă, deschizând o dezbatere despre independenţa justiţiei sportive fără precedent la un Campionat Mondial. Au fost greşeli de arbitraj, decizii VAR contestate, acuzaţii de favorizare şi suspiciuni care au însoţit aproape fiecare fază eliminatorie. Nici măcar Argentina, aflată la un pas de o nouă finală, n-a scăpat de privirile suspicioase ale adversarilor. Când fiecare decizie devine o teorie, înseamnă că încrederea în arbitraj începe să valoreze mai puţin decât tehnologia care ar trebui să o protejeze. Iar peste toate a plutit imaginea lui Gianni Infantino. Preşedintele FIFA a părut mai degrabă un diplomat global decât gazda celei mai importante competiţii fotbalistice. Avioane, întâlniri, summituri, declaraţii. Uneori aveai impresia că omul care conduce fotbalul mondial vede meciurile mai des prin hubloul avionului decât din tribune.

Totuşi, fotbalul are un talent extraordinar: ştie să supravieţuiască propriilor conducători.

Semifinalele sunt exact ceea ce îşi putea dori orice iubitor al jocului: Argentina - Anglia şi Franţa - Spania. Sunt patru campioane mondiale, patru şcoli diferite de fotbal şi, probabil, cele mai puternice confruntări pe care le putea oferi această ediţie.

Este şi o confruntare între generaţii. Lionel Messi joacă, probabil, ultimul său mare act mondial. În faţa lui vin Jude Bellingham şi Lamine Yamal, doi jucători care nici măcar nu împliniseră maturitatea fotbalistică atunci când argentinianul ridica trofeul la Doha. Harry Kane încă încearcă să transforme o carieră uriaşă într-una legendară. Kylian Mbappe caută să recucerească lumea, iar Michael Olise confirmă că Franţa produce talente cu o regularitate aproape industrială. Este, poate, cea mai frumoasă imagine a acestui Mondial: trecutul şi viitorul împart acelaşi teren.

Numai că, în timp ce fotbalul îşi caută noul rege, FIFA pare preocupată deja de următoarea revoluţie. Nici nu s-a terminat actuala ediţie şi se vorbeşte despre un Campionat Mondial cu 64 de echipe. Mai multe naţiuni, mai multe meciuri, mai multe încasări. Oficial, în numele incluziunii. Neoficial, o competiţie în care fiecare loc nou înseamnă milioane de dolari şi noi alianţe politice în interiorul FIFA. Ideea este deja analizată de conducerea forului mondial. Întrebarea este simplă: unde se opreşte extinderea? La 64? La 80? La 96? Dacă orice limită poate fi mutată, atunci valoarea calificării începe să se dilueze, iar Campionatul Mondial riscă să devină un festival uriaş în care exclusivitatea dispare. Poate că aceasta este adevărata miză a verii lui 2026. Nu cine ridică trofeul pe 19 iulie.

Ci dacă fotbalul va mai reuşi să rămână mai mare decât politica, interesele şi marketingul celor care îl administrează. Semifinalele ne oferă încă speranţa că răspunsul este „da”. Restul turneului ne obligă, însă, să nu fim foarte siguri.