Anglia visează în continuare că trofeul se întoarce acasă, numai că între timp a descoperit că drumul spre casă poate trece şi prin Accra. În faţa unei Ghane disciplinate, organizate şi încăpăţânate, englezii s-au lovit vreme de 90 de minute de un zid ridicat de Carlos Queiroz, om care a văzut suficient fotbal cât să ştie că uneori o remiză valorează cât o victorie.

Declan Rice a încercat de două ori, Kane şi-a căutat şi el norocul, Madueke a alergat, Saka a şutat, O'Reilly a zguduit bara, iar căpitanul Angliei a reuşit performanţa de a trimite peste poartă mingea revenită miraculos în teren. Dacă fotbalul ar fi fost inventat la Oxford, probabil că seara aceasta ar fi fost considerată o demonstraţie de matematică fără rezultat.

Ghana nu a atacat mult, dar nici nu a părut interesată de asta. Africanii au jucat pragmatic, aproape european. Uneori, globalizarea funcţionează şi în fotbal. Scorul de 0-0 menţine duce ambele echipe la cota „patru puncte”, iar grupa rămâne deschisă.

În celălalt meci, Croaţia a refuzat să îmbătrânească. Ante Budimir, la aproape 35 de ani, a marcat unicul gol al victoriei cu Panama şi a devenit cel mai vârstnic marcator croat din istoria Cupei Mondiale. Nu e puţin lucru într-o ţară care l-a avut pe Davor Suker şi care încă îl are pe Luka Modric.

De altfel, Modric a bifat meciul cu numărul 200 în tricoul Croaţiei. Două sute de partide. Într-o epocă în care oamenii schimbă telefoanele, locurile de muncă şi convingerile politice într-un ritm ameţitor, croatul continuă să joace pentru naţionala sa cu o încăpăţânare aproape romantică.

Panama, fără niciun punct, şi-a încheiat aventura mondială. Nu cu ruşine, ci cu acea tristeţe discretă a echipelor care au descoperit că diferenţa dintre vis şi realitate este, uneori, un gol marcat de un veteran. În schimb, Anglia, Ghana şi Croaţia continuă să spere şi să lupte.

Englezii visează că trofeul vine acasă. Croaţii speră că experienţa mai poate păcăli timpul, iar Ghana pare decisă să demonstreze că fotbalul nu aparţine nici unui imperiu.