Aceasta nu este o cronică de meci. Nu l-am văzut până la capăt. Recunosc. La Bucureşti era patru dimineaţa şi căutam un motiv de supărare suficient de serios încât să mă pot culca fără regrete. L-am găsit repede. Brazilienii nu mai ştiu să danseze.

Cu faptul că au renunţat, treptat, la fotbalul-spectacol mă obişnuisem. Brazilia lui Ancelotti este mai europeană, mai disciplinată, mai atentă la detalii şi mai puţin dispusă să transforme fiecare atac într-un carnival, dar ceea ce am văzut după primul gol marcat cu Haiti, în minutul 23, m-a deranjat estetic şi mi-a rănit orgoliul de dansator amator.

Să-i vezi pe Vinicius şi pe Cunha legănându-se din şolduri ca nişte raţe uşor ameţite, semiaşezaţi pe vine, este o imagine pe care ochiul uman nu ar trebui să o întâlnească la patru dimineaţa. Nu după ce ai crescut cu amintirea lui Bebeto legănând copilul imaginar, cu samba lui Ronaldinho sau cu zâmbetul lui Ronaldo Fenomenul. Dansul brazilian era odinioară o formă de poezie. Acum seamănă cu o şedinţă de gimnastică organizată de un instructor obosit.

Ulterior, am aflat că Brazilia a mai înscris de două ori şi că meciul cu Haiti s-a terminat 3-0. Cunha a mai punctat o dată, Vinicius şi el, iar domnul Carlo Ancelotti s-a declarat mulţumit. De joc, de jucători şi, probabil, de mersul lumii în general. Italianul a fost adus să câştige, nu să organizeze carnavaluri. Are dreptate. La urma urmei, trofeele nu se acordă pentru coregrafii. Fotbalul modern este o industrie, iar Brazilia pare să fi înţeles că eficienţa produce mai multe beneficii decât frumuseţea. Dar există ceva trist în această transformare. Brazilia era ultima ţară care mai avea obligaţia morală de a face fotbalul să zâmbească. Acum câştigă sec, dansează ciudat şi îi mulţumeşte pe antrenori.

Poate că îmbătrânesc. Sau poate că brazilienii chiar nu mai ştiu să danseze.

Oricum, pe la patru dimineaţa, am închis televizorul împăcat.

Nu pentru că Brazilia urma să câştige cu 3-0.

Ci pentru că, în sfârşit, aveam un motiv să o fac când joacă Brazilia.