Marocul a eliminat Olanda după un meci în care a fost echipa pozitivă, dar a avut nevoie şi de o doză consistentă de noroc pentru a merge mai departe. După 120 de minute, scorul a fost 1-1.

Ne aşteptam la un meci tare între Olanda şi Maroc. S-a confirmat, dar a fost tare la propriu. Pe alocuri s-a trecut de la jocul bărbătesc la cel dur: capete sparte, coate în figură, intrări dincolo de limită.

Marile ocazii ale primei reprize au aparţinut Marocului, care nu a ţinut neapărat să fie la cârma jocului, dar a ştiut când şi, mai ales, cum să accelereze şi să valorifice fazele fixe. La pauză, echilibrul era perfect, inclusiv la posesie, iar nimeni nu s-ar fi încumetat să anticipeze în favoarea cui se va înclina balanţa.

La începutul reprizei secunde, Olanda a părut complet anesteziată. Marocul a profitat, a presat şi a avut chiar şi o bară, prin Hakimi, în minutul 51. Atitudinea batavilor era greu de înţeles. În minutul 61, portarul Verbruggen a respins în ultimul moment mingea de pe linia porţii şi începea să se contureze ideea că una dintre echipe „îşi doreşte mai mult victoria”.

Total împotriva cursului jocului, în minutul 71, Gakpo a deschis scorul după un contraatac purtat în mare viteză. Devenea clar că aceasta fusese strategia lui Ronald Koeman. Cinismul nu este răsplătit de fiecare dată. În minutul 91, Diop a egalat şi a trimis meciul în prelungiri.

În cele două reprize suplimentare, nimeni nu a mai vrut nimic. Ambele echipe păreau împăcate cu gândul că îşi vor încerca norocul la aşa-zisa loterie a penalty-urilor, unde însă rezistenţa fizică şi psihică, dar şi tehnica, joacă adesea un rol mai important decât hazardul.

Ce a urmat la loviturile de departajare întrece imaginaţia chiar şi a sadicilor fotbalului.

Pentru Maroc au transformat Rahimi, Talbi şi Saibari, în timp ce El Aynaoui şi Hakimi au ratat.

Pentru Ţările de Jos au înscris Koopmeiners şi Weghorst, iar Kluivert, Timber şi Summerville au ratat.

Marocul merge mai departe cu merit, chiar dacă a avut nevoie şi de puţin noroc. Olanda pleacă acasă după ce a mizat aproape exclusiv pe pragmatism şi a descoperit că, uneori, fotbalul îi răsplăteşte pe cei care încearcă să joace, nu doar să calculeze.