Dan Nicolaie

Actualul şef al FIFA, Gianni Infantino, a câştigat 4,8 milioane de dolari anul trecut din salariu şi bonusuri, potrivit datelor oficiale ale instituţiei. Am citit cifra de câteva ori, ca să fiu sigur că nu e o eroare de tipar. Pentru un om care a reuşit performanţa rară de a transforma un turneu de fotbal într-un şir de controverse, fiind foarte aproape să facă zob cel mai important eveniment sportiv al planetei, e o performanţă.

Bani buni pentru cineva care, la prima întrebare incomodă, recită acelaşi refren al instituţiilor în defensivă: „nu controlăm totul, discutăm, analizăm, lucrăm”. Traducere liberă: nu se schimbă nimic, dar sună suficient de tehnic încât să nu mai întrebi.

Infantino îmi aminteşte de un vecin. Avea o expresie magică când trebuia să facă ceva: „se rezolvă” şi îşi vedea invariabil de ale lui. Nu se rezolva nimic, dar o spunea cu atâta siguranţă încât ajungeai să te simţi tu prost că insişti. Infantino e varianta globală a vecinului meu - doar că la scară planetară şi cu bugete care ar scoate câteva ţări, la pachet, din sărăcie.

Cazul arbitrului somalez e, în sine, aproape absurd. Un om chemat să-şi facă meseria la cel mai mare turneu din lume este trimis înapoi acasă pentru că paşaportul lui devine brusc incomod politic pentru administraţia Trump. Iar instituţia care l-a invitat răspunde în registrul standard: calm, dialog, analiză. Un calm care costă mult şi nu rezolvă nimic. Stupid e şi cazul naţionalei Iranului, care trebuie să se antreneze la graniţă, având drept de intrare în SUA ... limitat. Cupa Mondială nu mai e o bucurie, ci o afacere care produce mai multă tensiune decât satisfacţie. De ce nu se retrage nimeni din poveste? Deocamdată din inerţie, dar dacă se va creea o breşă, praful şi pulberea se pot alege de afacerea FIFA.

Nu trebuie să ignorăm imaginea politică: preşedintele Mexicului (Claudia Sheinbaum) a absentat de la deschiderea oficială pentru a evita asocierea cu Infantino. Nu mai e fotbal aici. E semnal. Când lideri obişnuiţi să stea la orice fotografie încep să se retragă selectiv, problema nu mai e de protocol, ci de percepţie.

Infantino a devenit un partrăsnet pentru prietenul său de azi (Donald Trump), ieri a fost „tovarăşul” lui Vladimir Putin şi mâine, dacă e cazul se va bate pe burtă cu Kim Jong-un. E tolerat şi cultivat de dictatorii consacraţi sau în devenire nu pentru farmecul personal, ci pentru funcţie. Pentru că funcţia asta produce efecte reale prin jocurile slinoase de imagine pe care le propune, iar el o îndeplineşte ca nimeni altul.

Ce trebuie să reţinem, că nu toată lumea se mai înghesuie la o fotografie cu şeful fotbalului mondial. Semnalul e clar. E începutul sfârşitului.