Elveţia şi Bosnia au postit de gol mai bine de trei sferturi din meci, după care au uitat orice regulă de abstinenţă şi au atacat plasele porţilor fără milă. Helveţii s-au impus cu 4-1 şi au oferit un exemplu perfect că uneori răbdarea este o virtute, iar schimbările inspirate fac cât o jumătate de echipă.

Prima repriză de la Inglewood a fost controlată de elveţieni, dar fără mari rezultate. La pauză, tabela arăta 0-0, iar spectatorii începuseră să suspecteze că golurile au fost lăsate acasă. Scenariul s-a repetat şi după pauză. Vasilj a continuat să apere, Embolo a continuat să rateze, iar Kobel şi-a făcut şi el datoria la şutul violent al lui Dedic. Nimic nu anunţa avalanşa de la final.

Selecţionerul Murat Yakin a mutat inspirat şi i-a trimis pe teren pe Vargas şi Manzambi. Din acel moment, meciul a căpătat o altă culoare. Johan Manzambi a deschis scorul în minutul 74, iar Bosnia a început să se prăbuşească. Muharemovic a primit cartonaşul roşu după faultul asupra lui Embolo şi, din acel moment, diferenţa dintre cele două echipe a devenit evidentă. Vargas şi acelaşi Manzambi au mai punctat în minutele 84 şi 90, iar Mahmic a înscris golul de onoare pentru bosniaci în prelungiri. S-a terminat 4-1, un scor care pare să indice o dominaţie totală, deşi realitatea a fost mai nuanţată.

Există meciuri care seamănă cu un banchet încă de la aperitiv. Acesta a fost mai degrabă ca o masă de post urmată de o nuntă balcanică. Timp de 74 de minute, cele două echipe au păstrat o sobrietate aproape monahală. Apoi, dintr-odată, au început să curgă golurile.

Bosnia a rezistat cât a putut, iar portarul Vasilj a fost multă vreme cea mai solidă piesă a echipei sale. Dar, în cele din urmă, banca de rezerve a Elveţiei a făcut diferenţa. Uneori, marile meciuri sunt câştigate de titulari. Alteori, de cei care intră mai târziu la petrecere.