Anglia a cucerit medalia de bronz a Cupei Mondiale după ce a învins Franţa cu 6-4, într-un meci absolut nebun, în care orgoliul, teama de umilinţă şi ambiţiile personale au făcut mai mult decât orice tactică.

Despre finalele mici s-au spus multe.

Vă puteţi imagina următoarea scenă? Un mire sau o mireasă părăsit(ă) în faţa altarului este obligat(ă) să participe la petrecerea de nuntă. O petrecere care nu mai este nici petrecere, nici nuntă, dar care trebuie ţinută pentru că s-au cheltuit prea mulţi bani şi nu se cade să se irosească investiţia. Cam asta este finala mică a unei Cupe Mondiale.

Nimeni nu vrea să joace, aproape nimeni nu vrea să privească, iar nici cronicarii nu se înghesuie să scrie despre ea. O întrebare simplă pentru iubitorii profesionişti ai fotbalului: câte finale mici vă amintiţi? Exact.

Este, de cele mai multe ori, un elogiu adus tristeţii de a câştiga cea mai amară medalie, un bronz cu gust de cocleală. Când într-o asemenea partidă ajunge o echipă venită din al doilea sau chiar al treilea eşalon al fotbalului mondial - Bulgaria în 1994, Maroc în 2022 - mai apare câte o rază de bucurie. Dar când se întâlnesc două naţionale care au plecat la turneu convinse că singura medalie acceptabilă este aurul, atmosfera seamănă mai degrabă cu un priveghi transmis în direct la scară planetară.

Despre această finală mică, însă, se va mai vorbi. A fost altceva, cu totul altceva.

Anglia şi Franţa au avut întotdeauna ceva de împărţit, iar rivalitatea lor a salvat un meci pe care mulţi îl considerau inutil. Englezii şi-au amintit primii de istoria comună şi au intrat pe teren ca şi cum trofeul cel mare încă s-ar fi aflat în joc.

Până la pauză era deja 4-0. Rice a deschis scorul încă din minutul 3, Konsa a mărit avantajul în minutul 18, iar Saka a lovit de două ori, în minutele 37 şi 45+1. Putea fi chiar mai rău pentru Franţa şi chiar mai bine pentru Anglia.

Cu o singură roată funcţională la această căruţă, Kylian Mbappe, preocupat în primul rând să-şi maximizeze şansele la titlul de golgheter în duelul de la distanţă cu Messi, Franţa a arătat lamentabil în primele 45 de minute, chiar şi pentru standardele unui meci amical. Uneori, excesul de încredere este cel mai periculos adversar.

După pauză, partida a luat-o complet razna.

Didier Deschamps a schimbat oameni şi, probabil, tonul discuţiilor din vestiar. Mbappe a redus diferenţa în minutul 47 şi a urcat pe primul loc în clasamentul marcatorilor, cu nouă goluri. Barcola a făcut 4-2 şase minute mai târziu şi a confirmat că în cabine fusese furtună.

În acelaşi timp, Anglia a repetat boala din semifinală: joacă excelent până când, dintr-odată, cade într-o inexplicabilă eclipsă.

În minutul 65, Mbappe a înscris din nou ( a zecea oară la acest turneu, şi a devenit golgheterul all-time al mondialelor, iar de la 4-0 se ajunsese la 4-3. Egalarea plutea în aer. Francezii au ratat ocazii uriaşe, iar când păreau gata să dea lovitura, fotbalul şi-a amintit că mai are simţul umorului.

Anglia a primit un penalty. Jude Bellingham, proaspăt intrat pe teren, putea executa, dar a preferat gestul rar întâlnit în fotbalul mare: i-a oferit mingea lui Bukayo Saka. Acesta a transformat fără emoţii, şi a făcut tripla. Dembele a înscris în prelungiri, 5-4, dar nu a stabilit scorul final! Bellingham a croşetat apărarea franceză la ultima fază a meciului şi a făcut 6-4.

Despre un meci cu zece goluri se pot spune multe, dar cu siguranţă nu că a fost plictisitor.

Trofeul nu se întoarce acasă. Vin doar nişte medalii de bronz. Să fie primite.

Paradoxal, finala mică a fost mare. Cel puţin pentru cei care au privit-o fără să ţină neapărat cu Anglia sau cu Franţa. Uneori, fotbalul îşi păstrează cele mai frumoase surprize exact acolo unde nimeni nu se mai aşteaptă să le găsească.