La ora la care mulţi români îşi caută ceaşca de cafea şi se întreabă dacă mai pot dormi o jumătate de oră, Columbia şi Congo ofereau un spectacol mai degrabă fizic decât artistic. A ieşit 1-0 pentru sud-americani, suficient pentru calificarea în faza superioară a competiţiei şi suficient cât să confirme că echipa lui Nestor Lorenzo ştie să adune puncte chiar şi atunci când nu rupe norii.

Portarul congolez Mpasi-Nzau a fost omul primei ore de joc. A apărat excelent, a respins tot ce se putea respinge şi a lăsat impresia că va reuşi să închidă poarta până la răsăritul soarelui. A fost nevoie de un mic ajutor din partea propriilor fundaşi pentru ca zidul să cedeze. În minutul 76, şutul lui Munoz a fost deviat şi portarul african a fost condamnat de geometrie şi ghinion.

Luis Diaz a mai scuturat plasa de două ori, dar arbitrul a refuzat să-i transforme seara într-o sărbătoare completă. O dată pentru fault în atac, a doua oară pentru ofsaid. Fotbalul modern are multe defecte, dar măcar nu duce lipsă de explicaţii.

Finalul a semănat mai puţin cu un meci şi mai mult cu o gală de lupte libere. La fiecare corner, câte doi-trei combatanţi ajungeau pe gazon, iar cine privea fără sonor putea crede că asistă la un sport complet diferit.

Columbia nu a impresionat. N-a cântat salsa şi nici nu a oferit artificii. Dar are şase puncte din două meciuri şi un evident potenţial de creştere. Uneori, marile turnee se câştigă cu paşi mici şi cu multe cafele băute dimineaţa.

Congo, în schimb, a jucat cu îndârjire. Nu are rafinamentul Columbiei, dar are ceva ce nu se învaţă: încăpăţânarea de a nu renunţa. Iar la acest Mondial extins, unde ierarhiile se clatină mai des decât se aşteptau specialiştii, speranţa este încă un argument.

Columbia merge mai departe.

Congo încă visează.

Iar noi am mai băut o cafea columbiană înainte de a începe ziua de muncă.