Cupa Mondială din 2026 va rămâne în statistici ca primul turneu cu 48 de echipe. În memorie, însă, riscă să rămână ca primul Mondial în care politica a intrat pe teren fără să mai ceară voie arbitrului. Telefonul lui Donald Trump către Gianni Infantino, urmat de suspendarea executării cartonaşului roşu primit de Folarin Balogun, a deschis o cutie a Pandorei pe care FIFA o va închide greu. Indiferent de explicaţiile extrase din legile jocului, impresia lăsată este devastatoare: dacă regulamentele pot deveni elastice după un apel venit din Biroul Oval, atunci cea mai importantă competiţie a fotbalului nu mai aparţine doar jocului. Controversa a provocat o ruptură şi mai adâncă între FIFA şi UEFA, care a acuzat forul mondial că subminează propriile reguli disciplinare.
Acesta a fost doar fundalul. În prim-plan au apărut inevitabilele acuzaţii că Argentina este împinsă discret de FIFA spre un nou titlu. Nu există probe concludente care să demonstreze o favorizare instituţională, însă percepţia contează aproape la fel de mult ca realitatea. Iar când încrederea începe să se clatine, fiecare decizie la limită devine combustibil pentru teoriile conspiraţiei.
Paradoxal, războiul politic dintre FIFA şi UEFA s-a terminat, cel puţin pe teren, cu o victorie clară a Europei.
S-a spus că extinderea la 48 de echipe va democratiza fotbalul şi va diminua dominaţia continentului european. S-a vorbit despre ascensiunea Africii, despre explozia Asiei, despre noua putere a Americii de Nord şi despre echilibrul global. Numai că sferturile de finală spun altceva: şase dintre cele opt locuri au fost ocupate de echipe europene.
Europa a pierdut bătălia declaraţiilor, dar şi-a păstrat partea leului acolo unde contează cu adevărat: pe tabelă.
Desigur, nici fotbalul bătrânului continent nu este invincibil. Germania a plecat acasă încă din optimi, eliminată dramatic de Paraguay. Olanda a cedat în faţa Marocului, iar Portugalia a fost oprită înainte să prindă avânt. Totuşi, masa critică a rămas impresionantă. Franţa, Spania, Anglia, Belgia, Elveţia şi Norvegia au demonstrat că şcoala europeană continuă să producă echipe solide, indiferent de disputele dintre birourile de la Zurich şi Nyon.
Marea dezamăgire vine însă din altă parte. Brazilia continuă să caute fotbalul care a făcut-o celebră. A trecut cu emoţii de Japonia, dar s-a prăbuşit în faţa Norvegiei, iar senzaţia este că "Seleçăo" nu mai sperie pe nimeni. Cândva, adversarii încercau să limiteze proporţiile scorului. Astăzi, încearcă să profite de vulnerabilităţile unei echipe care pare să-şi fi pierdut identitatea. Poate că aceasta este imaginea adevărată a Mondialului din 2026. Nu scandalurile, nu telefoanele dintre politicieni şi şefii fotbalului, nu războiul rece dintre FIFA şi UEFA.
Ci faptul că, în ciuda tuturor încercărilor de a rescrie harta fotbalului mondial, mingea continuă să fie mai conservatoare decât discursurile. În birouri se negociază influenţa. Pe teren se negociază doar golurile. Iar până acum, Europa încă vorbeşte limba pe care restul lumii încearcă să o traducă.
Opinia Cititorului