A fost noaptea egalurilor la Cupa Mondială. Trei meciuri, trei remize şi sentimentul că lumea tradiţională a fotbalului mondial începe să semene tot mai mult cu o piaţă în care fiecare negociază, fiecare cere şi nimeni nu mai primeşte tot ce vrea.

La Los Angeles, Iranul şi Noua Zeelandă au oferit un 2-2 plăcut şi deschis. Nou-zeelandezii au condus de două ori, prin Just, autorul golurilor din minutele 7 şi 54, însă iranienii au refuzat să accepte rolul victimei. Rezaeian a egalat prima dată, Mohebi a făcut-o din nou în minutul 64 şi a stabilit scorul final. Nu a fost un meci spectaculos prin virtuozitate, ci prin încăpăţânare. Un fel de duel între două popoare care au învăţat că izolarea nu este neapărat sinonimă cu resemnarea.

La Seattle, Belgia şi Egipt au terminat 1-1. De Bruyne a încercat primul să deschidă scorul, dar egiptenii au lovit prin Ashour, după o pasă a lui Salah. Belgienii au părut din nou o generaţie de aur care încearcă să prelungească timpul, asemenea unui actor care nu vrea să accepte că ultimul act se apropie. Salvarea a venit de pe bancă. Lukaku a intrat şi, la prima fază, a provocat autogolul lui Hany. Uneori, marile echipe nu mai câştigă prin strălucire, ci prin inerţie.

În sfârşit, la Miami, Arabia Saudită a produs o nouă surpriză. Nu o victorie, ca în urmă cu patru ani împotriva Argentinei, ci un egal cu Uruguayul, 1-1. Al-Amri a deschis scorul înainte de pauză şi, pentru aproape 40 de minute, sud-americanii au alergat după o umbră. Maxi Araujo a egalat în minutul 80, dar Uruguayul a lăsat impresia unei mari puteri care începe să descopere că restul lumii nu mai este dispus să se ridice în picioare doar pentru că a intrat ea în încăpere.

Noaptea egalurilor nu a produs cutremure, dar a adus un nou semn că diferenţele se micşorează. Dacă în trecut Europa şi America de Sud împărţeau lumea fotbalului aproape ca marile imperii coloniale, astăzi Asia, Africa şi Oceania nu mai vin la Mondial pentru fotografii şi suveniruri.

Gianni Infantino trebuie să fi zâmbit. În timp ce unii se plâng de extinderea competiţiei, echipele considerate secundare adună puncte şi distrug ierarhii. Nu întotdeauna oferă spectacol, dar aproape întotdeauna oferă poveşti. Iar fotbalul, la fel ca politica, trăieşte mai mult din poveşti decât din statistici.