Dan Nicolaie

Înainte să înceapă acest Mondial cu 48 de echipe, profeţii apocalipsei fotbalistice aveau tabloul deja pictat. Turneul urma să fie îngropat sub avalanşa de echipe exotice, necunoscute şi, în opinia lor, complet nepotrivite pentru cea mai mare scenă a fotbalului. Haiti, Curacao, Panama, Uzbekistan, Congo, Capul Verde - acestea erau numele rostite cu un amestec de dispreţ şi panică. Ele ar fi urmat să fie dovada că FIFA, în goana după bani şi pieţe noi, transformă Cupa Mondială într-un fel de festival planetar cu mingi şi tricouri colorate.

Numai că fotbalul are prostul obicei să nu respecte scenariile scrise de dinainte.

La jumătatea demonstraţiei, realitatea arată puţin diferit. Haiti a pierdut cu Brazilia şi Maroc, ceea ce nu este o ruşine pentru nimeni. Curacao a încasat şapte goluri de la Germania, dar apoi a scos un egal cu Ecuador. Panama a pierdut la limită cu Ghana şi Croaţia. Uzbekistanul nu a făcut mare lucru, iar Tunisia a părut depăşită. Nimic spectaculos, nimic istoric, nimic care să schimbe fotbalul mondial. Dar nici nimic care să distrugă turneul.

În schimb, adevăratele dezamăgiri vin din altă parte. Din locuri de unde nimeni nu se aştepta. Turcia a ajuns la Mondial cu pretenţii şi cu o generaţie despre care s-a vorbit mult. Rezultatul? Două înfrângeri şi eliminare înainte de ultimul meci, câştigat în faţa unor americani aflaţi cu gândul la faza următoare a competiţiei. Cehia a reuşit performanţa de a părăsi competiţia după un parcurs care a combinat lipsa de inspiraţie cu lipsa de eficienţă. Iar Scoţia, trebuie spus fără menajamente, a oferit unul dintre cel mai greu de privit fotbaluri de la acest turneu. O victorie chinuită cu Haiti, apoi două meciuri în care atacul a părut o activitate opţională.

Este o lecţie interesantă. Când FIFA a mărit numărul de participante, criticii au pornit de la premisa că echipele mici vor coborî nivelul competiţiei. Numai că fotbalul nu funcţionează pe baza certificatului de naştere sau a bugetului federaţiei. Există echipe modeste care îşi cunosc limitele şi joacă organizat. Şi există echipe cu tradiţie care intră pe teren de parcă au primit invitaţia la Mondial prin poştă şi încă nu sunt convinse că trebuie să participe.

Aici apare şi marea ironie. UEFA a privit mereu cu suspiciune extinderea Cupei Mondiale. Oficialii europeni au vorbit despre calitate, despre tradiţie, despre protejarea valorii competiţiei. FIFA a vorbit despre globalizare, reprezentare şi dezvoltarea fotbalului în afara graniţelor consacrate.

Până acum, tabela pare să le dea dreptate celor de la forul mondial. Nu pentru că toate echipele mici au impresionat. Nu au făcut-o. Ci pentru că argumentul catastrofei nu s-a materializat. Nu Haiti a stricat Mondialul. Nu Curacao. Nu Panama. Nici măcar Tunisia sau Uzbekistan.

Dacă cineva a afectat spectacolul, au fost câteva selecţionate europene care au venit cu reputaţia plină şi rezervorul gol. Poate că adevărata problemă nu este că la Cupa Mondială joacă prea multe echipe. Poate că problema este că unele dintre cele considerate „mari” au început să creadă că simpla lor prezenţă reprezintă deja un spectacol. Iar acesta este un lucru pe care nici UEFA, nici FIFA nu-l pot rezolva prin modificarea formatului.

Deocamdată, în meciul politic dintre FIFA şi UEFA, scorul este surprinzător. Nu pentru că FIFA a câştigat definitiv disputa. Suntem la jumătatea drumului. Dar pentru că argumentul principal al europenilor - acela că echipele mici vor transforma Mondialul într-o farsă - s-a lovit de realitate. La acest turneu, unele dintre cele mai mici echipe au jucat exact cât puteau. Unele dintre cele mari au jucat mult sub ceea ce ar fi trebuit. Iar diferenţa dintre cele două categorii este mai mare decât pare. În primul caz ai o limită. În al doilea, ai un eşec.