ARTICOL DE OPINIE Iluzia relansării exporturilor prin politicile actuale

Într-o Românie măcinată de o criză politică cronică, unde formarea unui guvern stabil pare un exerciţiu utopic, agenda publică este pe deplin confiscată de urgenţele imediate. Cetăţenii sunt pe bună dreptate nemulţumiţi şi copleşiţi de probleme concrete: creşterea galopantă a preţurilor, deprecierea cursului valutar, explozia costului vieţii şi spectrul sumbru al îngheţării salariilor şi pensiilor. În acest peisaj de avarie, semnalul de alarmă tras de ACEX privind eşecul structural al sistemului de susţinere a exportului sau absenţa unei Strategii Naţionale de Export (SNE) post-2020 ar putea părea unora un lux teoretic. O temă abstractă, incapabilă să concureze cu facturile care bat la uşă.

Dar realitatea macroeconomică este necruţătoare: această paralizie prelungită a motoarelor de export reprezintă tocmai motivul de fond pentru care societatea românească ajunge, în mod ciclic, să plătească curbe de sacrificiu. Când o economie încetează să mai genereze valoare adăugată internă şi nu mai exportă produse competitive de acest gen, ea devine toxic dependentă de împrumuturi externe masive pentru a finanţa un consum bazat pe importuri. Nota de plată a acestor deficite structurale se întoarce întotdeauna împotriva cetăţenilor, sub formă de austeritate, taxe majorate şi declin al puterii de cumpărare.

Ca fost coordonator al Strategiei Naţionale de Export 2005-2015, datoria mea este să fiu onest cu publicul: pe termen scurt, în haosul şi blocajul politic de astăzi, nu se mai poate face mare lucru. Nicio reformă magică nu va opri inflaţia de mâine şi niciun comitet de urgenţă nu va reechilibra balanţa comercială în următoarele săptămâni. Însă, dacă refuzăm să privim dincolo de stingerea incendiilor cotidiene, dacă nu investim masiv şi strategic în export, vom rămâne definitiv blocaţi în această stare îndatorată a economiei. Vom fi, în propria noastră ţară, din ce în ce mai săraci, mai vulnerabili în faţa şocurilor externe şi profund nemulţumiţi.

Sindromul foii albe şi amnezia cronică a statului român

Noua iniţiativă guvernamentală de modificare a cadrului normativ al Agenţiei Române pentru Investiţii şi Comerţ Exterior (ARICE) reprezintă o ilustrare perfectă a ceea ce numim „sindromul foii albe” - o propensiune cronică a administraţiei centrale de a şterge memoria instituţională şi de a ignora bunele practici validate în trecut, vrând mereu să o ia de la capăt fără să se uite înapoi.

În perioada 2005-2019, România a demonstrat că deţine modele interne funcţionale. Prin intermediul Strategiei Naţionale de Export, au fost dezvoltate multe obiective strategice însă, deşi scrise şi perfect realizabile, nu au fost implementate. Să dăm câteva exemple:

-Centrele Regionale de Export: Construcţia unei reţele teritoriale solide, prin înfiinţarea Centrelor Regionale de Export (precum nucleele pilot de la Ploieşti şi Bacău), care ofereau audit structural direct, mentorat şi consultanţă la firul ierbii pentru companii.

-Personal extern şi angajaţi locali: Consolidarea corpului extern prin întărirea reţelei de reprezentare în pieţele terţe şi cooptarea de angajaţi locali - experţi nativi capabili să deschidă uşi comerciale şi să identifice distribuitori în timp real.

-Programul Passport to Export: Implementarea unor programe pilot de succes, cum a fost programul româno-elveţian Passport to Export, un adevărat accelerator care selecta IMM-urile cu potenţial şi le asigura un paşaport real de conformitate şi branding pentru pieţele internaţionale.

-Dezvoltarea portalului de comerţ exterior care practic a fost lăsat în paragină.

-Dezvoltarea de instrumente de susţinere în ţară a exporturilor.

Metodologia din spatele SNE: Planificare participativă şi adaptare la context

Această memorie instituţională nu se rezumă doar la proiecte punctuale, ci vizează însuşi modelul democratic şi riguros prin care se construia o strategie solidă. Elaborarea SNE nu a fost niciodată un act birocratic izolat, realizat în spatele uşilor închise, ci s-a bazat pe un mecanism consultativ extins, prin grupuri de lucru interinstituţionale şi intersectoriale care aduceau la aceeaşi masă ministere, patronate, asociaţii sectoriale şi mediul academic. Chiar dacă condiţiile macroeconomice şi geopolitice globale s-au schimbat radical, acest mod participativ de lucru rămâne singurul instrument valid pentru a genera politici publice legitime şi eficiente.

Asamblarea opţiunilor şi a considerentelor strategice nu se făcea la întâmplare, ci prin corelarea directă a resurselor interne cu analiza profundă a contextului extern - de la evoluţia cererii pe pieţele ţintă şi barierele comerciale, până la tendinţele globale de tehnologizare. În plus, arhitectura strategiei refuza abordarea uniformă, de tip „o singură măsură pentru toţi”, care riscă să blocheze startup-urile. Sprijinul public era calibrat fin, prin instrumente de susţinere diferenţiate pe grupe specifice de exportatori:

-Potenţiali exportatori: Companii locale cu produse competitive, dar fără experienţă internaţională, pentru care suportul se concentra pe audit structural, instruire de bază şi evaluarea timpurie a pieţei.

-Aspiranţi la export: Firme aflate la primele tranzacţii transfrontaliere, susţinute masiv prin programe de certificare, adaptare a produsului (Product-Market Fit) şi branding.

-Exportatori dezvoltaţi: Jucători maturi, capabili de volum, pentru care instrumentele statului vizau facilitarea accesului pe pieţe terţe îndepărtate, diplomaţie comercială de nivel înalt şi integrarea în lanţuri globale de valoare.

Ce face noul proiect de Hotărâre de Guvern? Ignoră complet aceste abordări strategice. În loc să capitalizeze pe marginea acestora, ARICE introduce filtre discutabile de volum (vechime istorică, cifre brute de afaceri, număr de angajaţi pentru cei care beneficiază de un tot mai subţire program de promovare prin târguri şi expoziţii internaţionale). Statul român va finanţa probabil standuri fizice grandioase, dar mult mai puţine, ocupate în special de jucători care oricum scalează la export, condamnând start-up-urile tehnologice, producătorii de nişă sau micii producători cu potenţial de export, la izolare. Cu alte cuvinte, sprijinim numai pentru cei dezvoltaţi? Cum rămâne cu baza mai largă de export a celor cu potenţial? Pe ei cum îi sprijinim?

Capcana noilor criterii de selecţie: Blocaj metodologic şi birocraţie

Pe lângă excluderea nedreaptă a firmelor mici, proiectul de HG propus de ARICE suferă de o deficienţă tehnică majoră: introduce o serie de criterii noi de evaluare pentru admiterea exportatorilor la standurile naţionale care sunt, în mod practic, extrem de greu de verificat. Noul cadru normativ instituie cerinţe ce pretind un aparat metodologic complex, rigid şi aproape imposibil de realizat în mod obiectiv de către funcţionarii unei agenţii centrale decuplate de realităţile din teren, a cărei incapacitate instituţională a fost precară şi înainte de acest nou tip de selecţie.

Pentru a debloca această fundătură administrativă, ARICE ar fi trebuit să apeleze la instrumente moderne validate la nivel internaţional, cum sunt sistemele de tip Export Compass sau matricile standardizate de Export Readiness Assessment (Evaluarea Gradului de Pregătire pentru Export). Aceste instrumente digitale şi agile permit scanarea rapidă a potenţialului unei firme pe baza unor metrici clare şi transparente. Însă, proiectarea, testarea şi implementarea unui astfel de aparat metodologic inteligent şi corect ar necesita timp - o resursă pe care ARICE a risipit-o preferând să legifereze „pe genunchi”. În lipsa unui astfel de sistem bine pus la punct, noile criterii vor genera fie un blocaj total în procesul de selecţie, fie vor deschide uşa largă către decizii arbitrare şi evaluări pur subiective.

Lecţia de benchmarking care ar trebui revizitată

În timp ce conducerea ARICE încearcă să folosească aderarea la OCDE ca o justificare diplomatică - că tot se poartă modelul - pentru a-şi argumenta reorganizarea şi pentru a prelua Secretariatul Punctului Naţional de Contact (PNC) al OCDE, agenţia ar face mult mai bine să lectureze cu atenţie studiile oficiale de benchmarking publicate chiar de OCDE şi International Trade Centre (ITC).

Dacă ar citi aceste analize realizate la nivelul reţelei globale de Investment Promotion Agencies (IPAs) şi Trade Promotion Organizations (TPOs), oficialii români ar descoperi adevăruri ştiinţifice fundamentale:

-Efectul de sufocare prin mandate multiple: Studiile OCDE demonstrează că supraîncărcarea unei singure agenţii cu mandate hibride divergente (promovare comercială amestecată cu funcţii rigide de reglementare, control sau secretariat cvasijudiciar) generează o diluare severă a resurselor şi o scădere medie de 22% a performanţei comerciale reale. Doar 1 din 4 agenţii hibride declară că dispune de capacitatea instituţională de a-şi exercita sarcinile duale.

-Conflictul cultural major: Agenţiile care performează la nivel mondial separă strict funcţia de vânzări/promovare (ofensivă) de cea administrativă şi de reglementare pentru care OCDE are mandat.

-Necesitatea specializării şi a instrumentelor moderne: TPO-urile europene de succes funcţionează pe baza unui sistem profund diversificat şi flexibil de instrumente: vouchere de internaţionalizare avansate (finanţare pentru branding, avocaţi locali, conformitate legală, studii de piaţă, promovare la târguri interne şi platforme inteligente bazate pe AI pentru matchmaking ghidat de date).

Modelele regionale de excelenţă: Cum se luptă vecinii noştri

Nu trebuie să privim spre marile economii vestice pentru a găsi modele de bune practici. Este suficient să analizăm cum funcţionează organizaţiile din regiunea noastră:

-Polonia (PAIH): Polonia operează peste 50 de Trade Offices globale, încadrate cu experţi de piaţă care vânează zilnic contracte pentru companiile poloneze. Ei nu organizează doar deplasări sezoniere, ci asigură o penetrare comercială permanentă. În plus, modelul polonez a separat strict funcţiile diplomatice de cele de business.

-Cehia (CzechTrade): Prin reţeaua regională şi programele de tip Export Academy, CzechTrade ia IMM-urile mici de mână, le auditează potenţialul tehnic de viitor pe o piaţă ţintă (măsurând indicatori calitativi precum Product-Market Fit) şi le aduce la nivelul de competitivitate cerut prin mentorat public subvenţionat.

Ce se poate face

Nu investeşti în export, nu ai cum să obţii o creştere economică sănătoasă, nu ai cum să menţii echilibrul balanţelor şi, în final, nu ai cum să aduci prosperitate în casele oamenilor. Este o axiomă economică elementară. Pentru a rupe acest cerc vicios al austerităţii provocate de impotenţă strategică, ACEX consideră esenţială reluarea ciclurilor strategice întrerupte de la data când s-a elaborat ultima SNE în parteneriat public-privat în anul 2015. Reforme fără o abordare strategică, consultativă pe o perioadă de câteva luni este obligatorie, iar consultările pe picior în cadrul Consiliului de Export nu pot ţine locul ei.

De asemenea, considerăm că este importantă decuplarea atribuţiilor OCDE de structura ARICE. Secretariatul PNC al OCDE trebuie alocat către o structură neutră, administrativă sau financiară (cum ar fi Secretariatul General al Guvernului sau Ministerul Finanţelor), redând ARICE statutul şi libertatea de a funcţiona ca o agenţie comercială pură, agilă, dedicată exclusiv generării de profit pentru economia naţională.

Ar fi necesară şi abandonarea filtrelor administrative restrictive de volum. Înlocuirea barierelor reci bazate pe cifre istorice cu indicatori tehnici moderni de evaluare a potenţialului (Product Complexity Score, Product-Market Fit Index), permiţând start-up-urilor din tehnologie, IT, agricultură bio sau design industrial (dar şi altele) să acceadă pe pieţele externe.

Nu în ultimul rând, este necesară restabilirea şi diversificarea sistemului de vouchere logistice şi de internaţionalizare. Statul trebuie să folosească banul public prin mecanisme flexibile de cofinanţare şi vouchere regionale, asigurându-se că IMM-urile cu bugete restrânse, dar cu produse cu valoare adăugată mare, pot urca pe puntea competiţiei internaţionale. Dar şi aici, cine şi cum gestionează modul de acces la vouchere? Transparenţa totală şi digitalizarea selecţiei, prin parteneriate cu asociaţiile de profil, reprezintă singura barieră eficientă în faţa favoritismului politic.

Concluzie: Dincolo de iluzia reformelor administrative

România se află într-un punct de inflexiune economică în care nu îşi mai permite luxul de a confunda reorganizările de faţadă cu reformele structurale autentice deşi a repetat mereu acest model. Modificarea normativă propusă pentru ARICE nu reprezintă un pas înainte, ci o noua "coafură” ce riscă să decupleze definitiv sistemul de susţinere şi competitivitate la export de baza dinamică a economiei reale: întreprinderile mici şi mijlocii cu potenţial ridicat de inovare. Păstrarea actualei direcţii va menţine perpetuarea unui model economic necompetitiv bazat pe datorie şi hiper consum din import.

Salvarea balanţei comerciale nu va veni din standuri grandioase plătite pentru corporaţii care nu au nevoie de subvenţii, ci din reconstrucţia unui ecosistem strategic bazat pe dialog, digitalizare şi sprijin diferenţiat. Este imperativ ca decidenţii politici să abandoneze „sindromul foii albe”, să asculte vocea comunităţii de afaceri reunită sub egida ACEX şi să înţeleagă că o economie puternică se construieşte pe terenul ferm al competitivităţii internaţionale, nu pe genunchii unei administraţii sufocate de propriile contradicţii.