Cât costă un lucru gratuit?

     Locurile de parcare nu apar din senin. Majoritatea sunt pe domeniul public. Ele apar printr-o decizie. Autorităţile locale (la noi, şi acelea centrale) hotărăsc că pe o anumită suprafaţă se va construi o parcare. Sau decid că un spaţiu aflat la marginea drumului va fi ocupat cu maşini parcate. Prin urbea Bucureştilor, acesta este de regulă chiar prima bandă, unde alt­minteri ar fi trebuit să circule automobile, autobuze sau biciclişti.
     Toate aceste spaţii au o valoare. Terenul acela face nişte bani. Pe el se putea face altceva. Spaţii verzi. Fundaţii pentru alte clădiri. Faptul că e pus deoparte şi folosit pentru parcare înseamnă că spaţiul util este scos din circuitul economic şi destinat parcărilor.
     Mai mult decât atât. În Statele Unite circa 99% din drumurile cu maşina sfârşesc într-un loc de parcare ne-plătit. La noi probabil că procentul e mai mare. Dar acest lucru înseamnă că parcarea gratuită scade costurile călătoriei cu automobilul. Oamenii vor face mai multe călătorii în limitele bugetului lor. Ceea ce va aglomera drumurile cu maşini. Şi va scădea atractivitatea transportului în comun şi profitabilitatea taxiurilor. Iar drumuri mai aglomerate şi trans­port în comun redus la o activitate de nişă înseamnă cheltuieli mai mari din partea autorităţilor publice pentru amenajarea de drumuri şi pentru păstrarea ordinii în trafic.
     Mai e ceva. Să privim acum la un şofer oarecare, de pe o stradă oarecare. Ce face el? "Conduce!", veţi spune. Da, însă unde? Adesea el nu face altceva decât să se învârtă în cerc, căutând un loc de parcare gratuit. Asta se adaugă la traficul de pe străzi şi la timpul pierdut de şoferi şi pietoni laolaltă.
     Toate acestea costă. Mult. Profesorul Shoup a calculat, spre exemplu, cât costă în medie un loc de parcare "gratuit" în Los Angeles. Circa 31.000 de dolari. Adesea această sumă înseamnă mai mult decât maşina care e parcată în acel loc.
     Foarte bine. Dar la noi mulţi şoferi nu parchează în locuri amenajate. Mulţi îşi abandonează maşinile de-a curmezişul trotuarului, direct sub semnul "Parcarea interzisă". Şi nu sunt deranjaţi de nimeni. L-am văzut, la un moment dat, pe unul care a oprit pe banda a doua. S-a dat jos din maşină şi s-a dus, tacticos, către un chioşc de pe marginea drumului. Era la ieşirea din Colentina, la o oră de vârf. În spatele lui s-a făcut instantaneu coadă. A revenit peste câteva minute, agale, muşcând dintr-o gogoaşă.
     Chiar şi asemenea practici impun un cost. Măsurabil şi mare. Trotuarele acelea pline cu maşini au apărut tot ca urmare a unei decizii urbanistice. Ele sunt aşezate pe terenuri care ar putea avea valoare, dacă ar fi fost introduse în circuitul economic. Sau în cel ecologic. Sunt milioane de metri pătraţi de spaţii verzi virtuale. Adăugaţi şi congestia în plus datorită faptului că pietonii trebuie să treacă pe carosabil. Sau încetinirea traficului pentru că unii intră şi alţii ies din aceste pseudo-parcări.
     Lucrurile gratuite, aşadar, nu sunt neapărat gratuite. Cel puţin în materie de parcări. Aud adesea şoferi comentând: "De ce n-au făcut ăştia locuri de parcare?". Mulţi cred că cel mai bine e să vină Primăria sau Statul şi "să dea". Dar cine plăteşte? Şi cât?
     Eu nu spun că Primăria sau Statul nu trebuie să facă nimic. Morala este alta. Uneori soluţia se dovedeşte o parte a problemei. Când "rezolvarea" nu ţine seama nici de regulile pieţei libere şi nici de studiul comportamentului individual sau de grup, atunci rişti să creezi probleme mai mari decât acelea iniţiale.
     Bucureştii sunt un exemplu. Oraşul s-a extins mai ales ca urmare a presiunii datorate automobilului. Zone verzi de la marginea Capitalei au fost devastate cu construcţii noi, hidoase, şi căi de acces improvizate. Care sunt costurile directe suportate de cei care şi-au făcut vilă la Pipera? Zero. Costurile directe suportate de cei care au birou în Dorobanţi şi parchează pe trotuar? Zero. Costurile pentru noi, pentru public? Masive.
     Altă observaţie. Socialismul a fost o ideologie care a promis, în fond, înlocuirea pieţei libere cu un sistem generalizat de bunuri gratuite. "Fiecăruia după nevoi!", au promis socialiştii. Iar publicul s-a obişnuit să nu plătească nimic. Dar de plătit, tot plătim costul acestor gratuităţi. Doar că acesta nu e vizibil în mod obişnuit.
     Încă ceva. Uneori înţelegi mai bine un fenomen dacă îl priveşti dintr-un unghi nou, neaşteptat. Mulţi vedem mulţimea de maşini din oraş şi ne întrebăm ce putem face în privinţa "traficului". Dar o maşină este în mişcare mai puţin de 10% din timp. Restul de 90% stă parcată undeva. Să începem, aşadar, să observăm ceea ce e în realitate important, nu ceea ce se spune, de obicei, că este.