Declinul civilizaţiei feroviare

     Mare greşeală... Zilele trecute am dus-o pe soţia mea la gară. Are o teorie: vara trebuie să pleci devreme, să călătoreşti pe răcoare. Aşa că în jurul orei 5:30 dimineaţa umblam prin Gara de Nord cu două valize după noi. Peroanele erau deja aglomerate. Trenurile, la fel. În jur, o atmosferă de coşmar. De la câteva chioşcuri se auzea un fel de muzică orientală. Estetica locului, sub orice critică.
     Atunci când se va scrie istoria socială a comunismului românesc un capitol va acoperi, cu siguranţă, dis­trugerea culturii feroviare a burgheziei moderne. Spun "cultură feroviară" pentru că nu e vorba doar despre trenuri şi călători. Inventarea căilor ferate nu a fost doar un pas înainte al tehnologiei. A marcat şi o adevărată revoluţie culturală.
     Introducerea căii ferate a schimbat faţa societăţii. Obiceiuri şi urbanism, deopotrivă. Statele au început să clădească gări, adevărate monumente ale mândriei civice. Unele dintre acestea sunt legendare. Grand Central Terminal din New York. Victoria Station din Londra. Gare du Nord, la Paris. De curând s-a deschis noua Hauptbanhof din Berlin, o realizare remarcabilă a arhitecturii contemporane.
     Urbea Bucureştilor avea, şi ea, gările ei. Alături de alte gări din ţară, precum cele de pe Valea Prahovei, acestea alcătuiau o reţea a vieţii moderne, unde activităţile erau normate de ceasuri nemţeşti şi unde angajaţii purtau uniformă.
     Odată instalat, regimul comunist a pornit un adevărat război împotriva civilizaţiei feroviare. A desfiinţat majoritatea gărilor din Bucureşti. Una dintre acestea era Gara Regală de la Cotroceni, din care a mai rămas doar clădirea în care e acum Regis­tratura Administraţiei Prezidenţiale (pe partea statuii Leu). Gara Cotroceni (o altă gară, aflată în apropiere) a fost desfiinţată la indicaţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Din Gara Filaret socialiştii au făcut, în 1960, o autobază.
     Deschisă în 1932, frumoasa Gară Obor a ajuns, tot în vremea regimului comunist, sinonimă cu mizeria. Gara Regală de la Băneasa a fost folosită de mărimile statului în scopuri de protocol, fiind ţinută închisă mai tot timpul. Gara Herăstrău a fost demolată în 1987. Singura gară construită în vremea "regimului muncitoresc" este Gara Basarab, care este de fapt o anexă decadentă a Gării de Nord.
     A dispărut, astfel, reţeaua locală feroviară a Bucureştilor. Dar a dispărut şi o întreagă cultură. Sub comunişti, gările au devenit, cu câteva excepţii, cutii de beton anonime. Trenurile au devenit insalubre. Mersul fără bilet era normal. Sălile de aşteptare, lugubre. "Bufetul" din gări te punea pe fugă.
     Incapacitatea de a ne reforma ca societate, după 1989, poate fi studiată în gările noastre. Precum în acele machete unde observi un mecanism, în secţiune, aici poţi vedea toate viciile sociale. Murdăria, lipsa de autoritate, dezordinea, comerţul la tarabă.
     Cândva, calea ferată era una dintre principalele preocupări ale Statului. Se cheltuiau din Buget sume enorme pentru lucrări de geniu. Podurile secolului al XIX-lea stârnesc şi acum admiraţie. Statul avea nevoie de trenuri, şine şi gări, din raţiuni atât militare, cât şi sociale. Calea ferată era un simbol al Progresului. Gazetele raportau ultimele recorduri de viteză ale locomotivelor. Politicianul împrumuta ceva din competenţa şi din rigoarea inginerului.
     Orice acţiune, ne spune fizica, produce şi o reacţiune. În mediul căilor ferate s-a consolidat radicalismul politic. Unele grupuri şi-au propus să dărâme şi să desfiinţeze tocmai Statul care le dădea de mâncare. Unii ceferişti au intrat în mişcarea comunistă sau în sindicatele social-democrate.
     Cu privire la calea ferată, comuniştii au avut mereu o atitudine ambivalentă. Pe de-o parte, lucrări masive precum Bumbeşti-Livezeni dovedesc că ei înţelegeau potenţialul strategic al transportului feroviar. Pe de altă parte însă, cultura burgheză a gărilor şi a trenurilor le era profund antipatică.
     Pentru a exorciza această cultură, regimul socialist a încercat diferite tactici. Infantilizarea a fost una dintre acestea. În 1932, în plină epocă stalinistă, se deschide în Parcul Gorki, din Moscova, "Trenuleţul Copiilor". Modelul este apoi replicat şi în alte locuri din URSS şi din "lagărul sovietic". Inclusiv la Bucureşti, Mamaia şi la Târgu-Mureş.
     Sunt amuzante să le priveşti, dar uneori ele ascund o poveste tristă. Trenuleţul din Budapesta are un traseu foarte frumos. Acum circa 15 ani, când am fost acolo, am remarcat copii în uniformă de "controlori". Mi s-a spus (nu ştiu dacă este adevărat) că erau orfani. Trenuleţele sovietice probabil că au servit şi ele unui scop asemănător, de socializare într-o lume cu mulţi orfani, războaie şi utilaje fără suflet.
     Se spune uneori despre capitalism că e un regim "individualist". Dar calea ferată era un mare efort colectiv şi o ocazie pentru ca oamenii să se adune împreună într-un mod pe care noi l-am uitat în epoca automobilelor cu aer condiţionat care ne transportă pe fiecare, separat, la treburile noastre. 

     Notă: Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.