Reporter: Cum apreciaţi implementarea managementului profesionist în companiile de stat în ţara noastră?
Mihai Bogza: Consiliul Investitorilor Străini (CIS) a publicat recent Cartea Albă 2013, un document pe care îl realizează periodic, mai exact din doi în doi ani, şi în care încearcă să sintetizeze realizările din diverse domenii de activitate şi să propună măsuri de îmbunătăţire a situaţiei existente.
În mod tradiţional, CIS nu formulează critici la adresa autorităţilor - guverne, miniştri, persoane -, ci face o analiză şi încearcă, în mod constructiv, să identifice zonele în care lucrurile se pot îmbunătăţi.
Managementul întreprinderilor publice constituie un capitol în Cartea Albă 2013.
Nu întâmplător, primul element abordat în acest material se referă la guvernanţa corporativă în cadrul întreprinderilor publice, pentru că în această zonă s-a înregistrat un anumit progres, chiar semnificativ în ultimii doi ani, prin apariţia Ordonanţei de Urgenţă nr.109/2011 care a intrat în vigoare în decembrie 2011 şi care a început deja să fie implementată.
În esenţă, această Ordonanţă reprezintă un lucru foarte bun pentru că, aşa cum se arată în preambulul ei, creează, practic, cadrul pentru eficientizarea întreprinderilor publice care, de-a lungul timpului, au produs semnificative "găuri" în buget.
Aproape în fiecare săptămână, sunt dezbateri sau articole în presă care semnalează procese ineficiente sau contracte păguboase la una sau alta dintre întreprinderile publice.
În ultima perioadă am asistat şi la eşuarea unor privatizări pe motiv că aceste întreprinderi publice au fost prost conduse o perioadă îndelungată, au acumulat datorii imense şi, din acest motiv, nu există o siguranţă că ele mai pot fi rentabilizate de către un investitor străin.
Consiliul Investitorilor Străini acordă o importanţă semnificativă managementului întreprinderilor publice pentru că, pe de-o parte, dacă aceste întreprinderi publice nu contribuie semnificativ la buget, statul trebuie să compenseze prin alte măsuri care ne afectează în mod direct, cum a fost, de exemplu, creşterea TVA în 2010. Poate că această măsură n-ar fi fost necesară dacă întreprinderile publice ar fi reuşit să contribuie mai mult la buget fie prin dividende, fie prin impozit pe profit mai mare.
În plus, CIS este interesat de managementul instituţiilor publice pentru că, la o parte din aceste întreprinderi, unii dintre membrii noştri sunt acţionari minoritari şi au de suferit, iar pentru alţi membri, aceste întreprinderi publice sunt clienţi într-un fel sau altul.
Pentru bănci, evident că pot fi clienţi de credit, pentru alţi membri aceste întreprinderi sunt beneficiari de produse şi uneori nu reuşesc să-şi onoreze obligaţiile de plată din cauza situaţiei financiare precare şi aşa mai departe.
Companiile de stat, prin dimensiunile lor, afectează practic întreaga economie. De aceea, este important ca ele să fie aşezate pe nişte baze economice eficiente, un punct bun de plecare fiind Ordonanţa nr. 109/2011.
Reporter: A fost pusă în aplicare, în mod corect, această ordonanţă?
Mihai Bogza: Ordonanţa nr.109/2011, în modul în care este pusă în aplicare, are câteva slăbiciuni.
Prima ar fi că Ordonanţa nu stabileşte un termen clar de aplicare. Teoretic, orice lege se aplică, dacă nu prevede altfel, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare. Ordonanţa în cauză nu are un termen clar şi ar fi trebuit să înceapă să fie pusă în aplicare.
Pentru o parte dintre întreprinderile de stat, Ordonanţa însăşi stabileşte un anumit termen de întârziere, respectiv pentru întreprinderile care au o cifră de afaceri mai mică de un miliard de lei, realizată în 2010, sau mai puţin de 1.000 de angajaţi, schimbarea Consiliilor de Administraţie şi a managementului trebuia să aibă loc pe măsură ce posturile respective deveneau vacante.
Dar aici intervine o altă problemă pe care am identificat-o noi, Consiliul Investitorilor Străini - nu am reuşit să găsim o listă a întreprinderilor la care se aplică această Ordonanţă.
Cu alte cuvinte, aparent nu există o entitate, în cadrul guvernului, care să centralizeze informaţiile privind întreprinderile de stat care vor avea management profesionist, având în vedere că ordonanţa se aplică nu numai la întreprinderile publice de la nivel central, ci şi la cele aflate în subordinea administraţiilor locale.
Nu ştim dacă vorbim despre câte zeci sau sute de întreprinderi şi nu suntem singuri că cineva urmăreşte acest lucru. Or, în sectorul privat se spune ca "ceea ce nu se urmăreşte are mari şanse să rămână nerealizat".
Presa a semnalat de multe ori progresele sau nerealizările, pe linia acestei Ordonanţe, în legătură cu unele companii mai mari şi mai cunoscute, dar sunt foarte multe firme cărora nu le este cunoscută situaţia actuală, dacă, de exemplu, s-a împlinit termenul la care mandatele administratorilor existenţi expirau şi trebuiau înlocuiţi.
Această slăbiciune în urmărirea implementării ar putea fi soluţionată de o altă propunere pe care a făcut-o Consiliul Investitorilor Străini în Cartea Albă, privind înfiinţarea unei entităţi care să monitorizeze angajamentele Guvernului, cu atât mai mult cu cât Ordonanţa 109 a apărut, la rândul ei, în cadrul unui angajament pe care şi l-a luat Executivul prin scrisoarea de intenţie adresată Fondului Monetar Internaţional.
Guvernul trebuie să fie în măsură, în orice moment, să spună exact câte întreprinderi intră în sfera de aplicare a acestei Ordonanţe şi la câte dintre ele se aplică deja principiile guvernanţei corporative descrise în document.
Or, în momentul de faţă, noi nu ştim ca acest lucru să poată fi făcut.
O a treia slăbiciune majoră legată de Ordonanţă, în opinia noastră, este aceea că nici până acum nu a fost aprobată ca lege, aflându-se, în prezent, la Camera Deputaţilor.
Poate ar părea să nu fie o problemă foarte mare pentru că o Ordonanţă de Urgenţă are putere de lege de la momentul în care apare în Monitorul Oficial. Însă faptul că nu a fost aprobată într-o formă finală de către Parlament poate crea incertitudini, poate duce la anumite scuze în legătură cu neaplicarea ei integrală în ideea că se mai pot produce modificări.
Pentru o Ordonanţă de Urgenţă, la care toată lumea cred că recunoaşte caracterul important şi urgent, este păcat că nu s-a găsit timp pentru legiferarea ei, într-o formă finală.
Ne temem că, dacă procesul se prelungeşte prea mult, mai ales aprobarea, şi dacă în legea care aprobă ordonanţa nu se prevăd termene mai clare şi, eventual, sancţiuni, atunci să apară pericolul tentaţiei de a ocoli prevederile acesteia sau de a amâna la nesfârşit aplicarea lor.
Este adevărat că, de la momentul adoptării acestei Ordonanţe de Urgenţă, s-au succedat patru guverne, iar acest lucru a întârziat procesul.
Pentru nişte observatori din exterior însă, cum sunt investitorii străini, întârzierile de acest gen nu ajută şi pot face diferenţa între o decizie investiţională favorabilă sau nefavorabilă.
Mai mult decât atât, pe lângă riscul neîndeplinirii obligaţiilor asumate în cadrul acordului cu Fondul Monetar Internaţional, mai există şi posibilitatea unor procese din partea acţionarilor minoritari care, eventual, să pună în sarcina autorităţilor faptul că anumite întreprinderi funcţionează deficitar, din cauza faptului că prevederile unei legi nu s-au aplicat.
În România nu avem încă o tradiţie a unor litigii bazate pe acest tip de acţiuni, dar cred că, la un moment dat, vor exista şi astfel de procese, posibil legate chiar de această Ordonanţă. De aceea mi se pare foarte periculoasă tergiversarea aplicării ei.
O altă problemă pe care am identificat-o este menţinerea statului într-o formă prea politizată în managementul companiilor, acest fapt determinând ca unele decizii de investiţii să fie anulate pentru ţara noastră.
Presa a semnalat faptul că, în mai multe astfel de companii, procesul nu a fost, să zicem, perfect. Adică au fost semnalate un număr prea mare de numiri politice în dauna existenţei unui management profesionist.
La fel, faptul că, de exemplu, s-a numit astăzi un management la o companie şi după un timp scurt a fost schimbat, poate crea incertitudini privind seriozitatea acestui proces, mai ales dacă astfel de situaţii se repetă. În principiu, un Consiliu de Administraţie nou, în orice fel de companie, trebuie lăsat să îşi demonstreze calităţile sau defectele, dacă performează sau nu, mai ales atunci când procesul de selecţie s-a făcut riguros, având si consultanţi externi.
Ordonanţa prevede suficiente căi de schimbare a unui Consiliu. Statul îşi păstrează multe pârghii pentru a face astfel de modificări, dar mi se pare important să treacă suficient timp pentru ca noul Consiliu să îşi poată demonstra eficienţa sau, dimpotrivă, ineficienţa.
Dacă, cel puţin pentru anumite companii de profil, mai cunoscute în România, pare să se aplice managementul profesionist, nu la fel par să se petreacă lucrurile în ceea ce priveşte transparenţa, pentru că Ordonanţa prevedea şi acest lucru. Principalele documente ar trebui să fie postate pe site-ul instituţiei, în aşa fel încât acţionarii minoritari să poată să înţeleagă ceea ce se întâmplă în companie. Ceea ce nu prea se întâmplă.
Un alt lucru care poate fi îmbunătăţit este acela că, în general, componenţa Consiliilor de Administraţie al acestor companii ar trebui să reflecte forma de proprietate. Cu alte cuvinte, dacă eu sunt acţionar minoritar şi deţin 30% sau 20% dintr-o companie şi Consiliul de Administraţie este format din 5-7 membri, ar trebui să am măcar un reprezentant, pentru că sunt, totuşi, acţionar. Nu este normal ca acţionarul majoritar să numească întregul Board. Este periculos, aş spune, din punct de vedere al principiilor corecte de management.
Şi un alt aspect important este că statul ar trebui să se abţină ca, odată ce a numit aceşti manageri, să intervină ca şi cum ar fi manager şi nu acţionar.
Există practici în care, la unele ministere, ministrul dă ordine care obligă practic managementul companiilor să facă sau să nu numite lucruri, care, altfel, ar fi de natura deciziilor executive ale companiilor respective.
Deci statul îşi menţine un rol de jucător în companiile respective, ceea ce este contrar principiilor generale de guvernanţă corporativă. CIS are în Cartea Albă 2013 si o propunere de separare clară a rolului statului, de legiuitor şi de acţionar, dar în mod evident este necesară o separare şi între rolul de acţionar şi interferenţa în activitatea de management de zi cu zi.
Reporter: Din punctul de vedere al investitorilor, implementarea managementului s-a făcut profesionist, aşa cum se întâmplă în mediul privat?
Mihai Bogza: Primul lucru care trebuie spus este că nici în mediul privat lucrurile nu se întâmplă întotdeauna perfect. Însă existenţa unor principii creează un cadru care permite ca atunci când procesul deviază să se regleze până la urmă, într-un fel sau altul. Un răspuns corect şi complet la întrebarea dumneavoastră l-am putea da doar în momentul în care am şti exact care este lista de întreprinderi la care se aplică Ordonanţa 109 şi la câte s-au demarat deja procedurile. Astfel, am putea face analize pentru fiecare.
Reporter: Au apărut deja declaraţii ale unor reprezentanţi ai autorităţilor care au denigrat acest proces, dar şi pe cei aleşi în management.
Mihai Bogza: Când spunem că această ordonanţă de urgenţă reprezintă un pas semnificativ înainte pentru eficientizarea companiilor de stat, o spunem ştiind bine că nici în mediul privat lucrurile nu sunt întotdeauna perfecte, vedem insolvenţe şi aici, se fac greşeli de management, criza aceasta poate le-a dovedit cel mai bine. Însă regula este că managerul privat care greşeşte plăteşte pentru asta, în timp ce în cazul numirilor politice în cazul unui eşec de cele mai multe ori plăteşte contribuabilul, şi nu managerul sau cel care l-a numit.
Din acest motiv, este preferabil un sistem care are suficiente principii şi mecanisme de autoreglare decât un sistem fără criterii, cum este sistemul acesta de numiri pur politice.
Recent, agenţia de rating Standard&Poor's a menţinut ratingul României în pofida faptului că autorităţile au prezentat indicatori macroeconomici care arată o anumită stabilitate economică, superioară faţă de unele din ţările din Europa de Est şi chiar din zona euro. Motivul pentru care "Standard&Poor's" nu a îmbunătăţit ratingul României a fost ceea ce ei au numit slaba capacitate de administrare. Din păcate, întârzierile sau deficienţele în aplicarea unor angajamente sau legi sunt percepute de investitori sau de agenţiile de rating exact aşa - drept o slabă capacitate de administrare.
S-au publicat recent datele privind deficitul bugetar la patru luni, de 1,2%, care reprezintă deja mai mult de jumătate din deficitul programat pentru întregul an 2013, de 2,1%. Acest deficit, mai mare poate decât ar fi fost de dorit sau cel puţin alarmant pentru această perioadă a anului, este, cu siguranţă, cauzat şi de pierderile înregistrate de întreprinderile de stat.
Dacă aceste companii nu îşi vor îmbunătăţi semnificativ eficienţa, atunci există riscul ca statul să trebuiască să ia alte măsuri care, în loc să asigure relansarea economiei, să conducă din nou la o constrângere a dezvoltării acesteia.
În plus, slaba capacitate de administrare de care vorbeşte S&P este confirmată de comportamentul investitorilor.
Nu putem să nu remarcăm interesul restrâns pentru privatizări şi nivelul restrâns al investiţiilor străine, în primul trimestru al acestui an, care se situează la circa 200 milioane euro, un nivel care ne aminteşte mai degrabă de anii "90.
De la un an la altul, investiţiile străine în România au fost din ce în ce mai reduse, iar acest lucru ar trebuie să fie un semnal de alarmă pentru autorităţi.
Pentru orice guvern, nivelul investiţiilor străine atrase ar trebui să fie unul dintre indicatorii de performanţă, alături de nivelul şomajului.
Este evident că analiştii şi investitorii din afară nu au o percepţie atât de favorabilă pe cat ne-am dori despre ce se întâmplă în România. Iar autorităţile ar trebui să se îngrijească să schimbe această percepţie, pentru că este în interesul tuturor.
Reporter: Care sunt pericolele pe viitor în implementarea managementului profesionist?
Mihai Bogza: Dacă procesul este tergiversat o perioadă prea îndelungată, atunci începe să pară în ochii multora ca fiiind ceva facultativ. Dacă criteriile de selecţie nu sunt suficient de clare, atunci ele vor putea fi ocolite. Să nu ne facem iluzii, până la urmă pentru orice lege se pot găsi anumite soluţii de ocolire, dacă aplicarea nu este fermă.
Dar speranţa noastră este că dacă acest proces se va derula cu succes pentru câteva întreprinderi mari şi mai bine cunoscute, atunci se va crea o masă critică care va emula în întreaga zonă a întreprinderilor de stat.
Dimpotrivă, există riscul ca, în cazul unor eşecuri majore şi puternic mediatizate la aceste companii mari, toate celelalte companii să primească un exemplu negativ.
Un alt pericol, în opinia mea, este ca aşteptările de la noile consilii de administraţie să fie excesive în raport cu posibilităţile şi pe termene foarte scurte.
Trebuie să ne uităm tot timpul în dinamică şi să comparăm cifrele în mod realist. Dacă o companie a înregistrat, să zicem, o pierdere anuală de 100 milioane de euro, nu poţi să ceri unei echipe de management nou-numite ca în anul imediat urmaător să obţină un profit de 100 milioane de euro - realist ar fi să te aştepti la o reducere semnificativă şi treptată a pierderii. Aşteptări exagerat de exigente din prima zi riscă să conducă la dispariţia interesului potenţialilor manageri pentru a participa la selecţie, cum s-ar putea întâmpla de altfel şi dacă procesul nu va părea suficient de transparent şi de raţional în desfăşurarea lui.
La Tarom, de exemplu, şi-au depus CV-urile o destui manageri sau administratori cu istoric personal de mare succes, au fost foarte mulţi inclusiv din sectorul bancar. Mă tem că, între timp, numărul doritorilor pentru alte companii şi, poate, calitatea lor a scăzut pentru că, văzând un proces care se desfăşoară prea lent şi aparent cu aceste aşteptări nerezonabile din partea statului, încep să se gândească mai degrabă la pericole decât la oportunităţi.
1. Ameteala de partid si de stat
(mesaj trimis de Theodor Marcean în data de 10.06.2013, 07:09)
Un guvern de acum doi ani a emis o ordonanta care nu specifica concret la ce intreprinderi se aplica,de cand,cu ce termene,cine va urmari aplicarea ei,iar guvernele care l-au urmat au facut dovada ca ori nu au inteles nimic,ori ,dimpotriva,au inteles ca este o ordonanta neaplicabila,si au lasat-o balta.
Un exemplu edificator de cum inteleg romanii sa aplice guvernanta corporativa.
Sau,mai exact,de cum nu o inteleg,datorita lenii sau prostiei.
2. clientela
(mesaj trimis de marinmar în data de 10.06.2013, 09:16)
Cine vorbeste. De parca el nu este tot client de partid. O sa va iasa pe nas acest borza si toti asociatii lui. Sper sa se intample cat mai repede.