*  Vers dintr-un cântec românesc hip hop: "Nu ne-am născut în locul potrivit".
     Cântăreţul are 24 de ani - Laurenţiu Mocanu, nume de scenă "Guess Who".
     Lista de opţiuni pentru locul de naştere al lui Laurenţiu Mocanu: Nigeria, Sudan, Angola, sau: Iraq, Iran, Afganistan sau: Cuba, Vietnam, Kazahstan, Coreea de Nord.
     Oferta se poate lărgi: bârlogul ursului, cotlonul pisicii, cuibul berzei pe un stâlp.
     Desigur, Laurenţiu Mocanu vrea să spună că, invers, ar fi meritat să se nască în Statele Unite, Germania, Anglia, Franţa sau măcar în Canada. Ori pe tronul Belgiei.
     Ar fi asta un merit?
     Bineînţeles, ar fi "meritul prin naştere".
     De ce ar fi meritat asta?
     Nu ştiu şi cred că nu ştie nici el.
     *  Vers dintr-un alt cântec românesc hip hop : "We are the portorican family".
     Cântareţul are 28 de ani - Ştefan Mihalache, nume de scenă "Connect-R".
     Iată o alegere interesantă.
     Să fii membru al unei familii portoricane ar fi, probabil, mult mai bine decât să fii membru al familiei Mihalache.
     Interpretarea nu lasă loc vreunui dubiu: Ştefan Mihalache nu se referă la vreo familie din statul Porto Rico, ci la una emigrată în SUA.
     Cert, Mihalache este un admirator al activităţilor spectaculoase desfăşurate de unii portoricani în SUA - nu droguri, nu tâlhărie, nu prostituţie, ci filosofie, ştiinţă şi rapsodii la vioară.

       Am promis, (în aceasta rubrică, cu luni în urmă), că voi arăta care sunt motivele noastre reale să fim mândri că suntem români.
     O voi face acum.
     Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici a menţionat, într-o apariţie televizată, că, mai nou, unele teorii sus­ţin că ar exista moş­tenire genetică de natură culturală.
     Noi în­văţaserăm, pornind de la foaia de hârtie albă a lui John Locke, că experienţele de după naşterea noastră se varsă în potirul pe care l-am moştenit genetic şi că acolo nu putem găsi decât procesarea lor.
     N-am avut timp să examinez noile teorii, aşa că sunt rezervat în a le respinge (cu atât mai mult, cu cât se spune că elefanţii primesc pe cale genetică informaţia cu privire la harta surselor de apă).
     Este sigur, însă, că informaţia se transmite între generaţii, printr-o buclă socială, care ne face să moştenim nu doar cunoştinţe, ci şi mentalităţi, atitudini, interpretări ale lumii, credinţe, adică tot ceea ce înseamnă viaţă, în plan spiritual.
     Dacă nu genetic, atunci măcar prin creştere, suntem moştenitori spirituali, inclusiv, ai dacilor (într-un strat de profunzime, care, la limită, iese din când, în când, la iveală).
     Am fost învăţaţi la şcoală că ne este caracteristică resemnarea în faţa fatalităţii, pentru că aşa au interpretat "gândiriştii" înţelesul baladei "Mioriţa", considerată definitorie pentru mentalitatea noastră.
     Toţi copiii noştri suferă când află că aparţin de un popor resemnat.
     Amintiţi-vă cum vi s-a strâns sufletul, undeva, prin clasa a cincea, când profesoara v-a spus că ciobănaşul vrea să lase totul în regulă, înainte să moară.
     Nu ni se potriveşte.
     De loc.
     "Gândiriştii" au greşit.
     Oricare copil este interesat de deznodământul luptei.
     Balada nu furnizează rezultatul.
     De ce?
     Adică, are timp să ne repete "Iar la cap să-mi pui/Fluieraş de fag,/Mult zice cu drag!/Fluieraş de os,/Mult zice duios!/Fluieraş de soc,/Mult zice cu foc!", dar face economie să ne informeze că, "Lovit cu bâta-n cap,/Ciobănaşul căzu lat!".
     Scuze, nu-s poet.
     Cum de "gândiriştii" anticipează moartea ciobănaşului?
     Sunt ghicitori în stele?
     Cred că, pur şi simplu, i-a furat erudiţia şi n-au mai stat să-şi consulte moştenirea culturală genetică (de va fi existând ea) ori să-şi compare interpretarea cu mentalitatea noastră comună.
     Cea mai logică interpretare a motivului pentru care balada "Mioriţa" nu relatează lupta ciobănească şi deznodământul este că, de fapt, nu are caracter epic.
     Contrar a ceea ce învăţăm la şcoală, "Mioriţa " nu este epică.
     "Mioriţa" nu relatează întâmplări, ca Iliada şi Odiseea.
     Nu.
     "Mioriţa" relatează un ritual războinic.
     Pregătirile de luptă.
     Ăsta-i scopul baladei: să afli că, atunci când pleci la luptă, trebuie să nu mai porţi grija nimănui şi a nimic. Aranjează universul, astfel ca eventuala ta moarte să nu mai conteze prea mult.
     Consideră-te deja mort.
     Numai aşa poţi fi curajos şi eficient.
     Astfel ţi-ai maximizat şansele de biruinţă, când te afli în inferioritate (strategia pentru superioritatea de forţe trebuie să fi fost alta).
     Abia aşa capătă înţeles clar lipsa relatării luptei şi a deznodământului.
     Pentru că nu-i ăsta subiectul baladei.
     Iar despre resemnare, nici nu poate fi vorba.
     Dacă "Mioriţa" ne este definitorie, atunci, în straturile adânci ale mentalităţii noastre, suntem de un curaj fără egal, în Europa.
     "Mor cu tine de gât!", este o ameninţare amarnică, întratât de proprie, încât o rostim, (la limită), indiferent de stratul social pe care ne aflăm.
     Cel astfel ameninţat, de obicei se sperie. Pentru că nu are nici un dubiu că asta chiar se poate întâmpla. Desigur, dacă este vorba de doi de-ai noştri.
     Ne-am născut într-un loc nepotrivit?
     Pentru multe, foarte multe motive, poţi spune că da.
     Eu, unul, n-aş prefera, totuşi, un alt loc.
      

     Între sutele de variante ale "Mioriţei" prezente până dincolo de hotarele actuale ale ţării, inclusiv la aromâni, meglenoromâni şi istoromâni, se găsesc câteva care relatează învierea ciobănaşului de către mama sa, cu concursul mioriţei:
     "Mama oasele adună / Şi os cu os lipea, / Mioara din gură-i sufla / Şi ciobanul învia" (varianta muntenească).
     Partizanii interpretării care atribuie ciobănaşului fatalismul găsesc sprijin în aceste câteva variante.
     Dar ei nu ţin seama de însuşi textul baladei:"Şi de-o fi să mor...", spune ciobănaşul.
     Adică, nu-şi exclude posibilitatea morţii, dar nu-i sigur.
     Temeiul pe care să-şi scape viaţa nu pare să fie descris nicăieri în baladă şi posibilitatea survine în spusele lui, oarecum, ilogic.
     Asta, dacă nu înţelegem că balada descrie un ritual războinic.
     Din clipa în care acceptăm că, de fapt, ciobănaşul se pregăteşte de luptă, spusele lui capătă miez: căci temeiul speranţei sale să scape de ucigaşi este descris, în amănunt, pe tot parcursul baladei.
     
     NOTA
     O serie de argumente din acest articol au mai fost publicate de "BURSA", cu mulţi ani în urmă. Reluarea lor mi s-a părut nimerită, observând hărţuirea la care ne supunem propria demnitate.
     În afara celor spuse mai sus, există (cel puţin) un al doilea motiv, la fel de temeinic, pentru orgoliu naţional - suntem promotorii celor mai înalte valori civilizatoare, în Europa şi în lume.
     Dar, despre asta, într-o ocazie viitoare (observaţi, vă rog, că mă ţin de cuvânt).