Încep, mai puţin obişnuit, cu o opinie a unui jurist german din secolul al XVII-lea. Există - afirmă acesta - nişte limite clare ale dreptului la auto-apărare. Nu trebuie să ne grăbim să recurgem la "măsuri extreme" atunci când suntem atacaţi sau prădaţi. Mai întâi, să prevenim ca atacatorul să ajungă la noi, să îl avertizăm să înceteze, ori să ne închidem într-o cameră sau în alt loc sigur. Dacă acestea eşuează, am dreptul să mă apăr, însă doar într-un mod "prudent". Iar acest drept durează doar până ce nu mai sunt în pericol iminent de moarte ori când constat că atacatorul se retrage. Cât priveşte cazul special al jafului, nu e permis să luăm viaţa jefuitorului, pentru că viaţa noastră proprie nu depinde de bunurile furate, iar acestea trebuie recuperate cu ajutorul magistraţilor. Proprietatea este importantă, dar nu într-atât încât să justifice încălcarea unei obligaţii fundamentale a oricărui om, aceea de a nu face rău altora.

     Autorul nostru nu e un oarecare. E vorba de Samuel Pufendorf, un Everest al gândirii juridice. Discuţia cu privire la dreptul de auto-apărare se găseşte într-una dintre cărţile fondatoare ale modernităţii, "Despre datoriile omului şi cetăţeanului" (1673).

     Nu e nevoie să îl studiem pe Pufendorf pentru a vedea, pe baza bunului-simţ comun, că, într-adevăr, legitima apărare nu îţi dă dreptul să zbori creierii cuiva care vrea să îţi sustragă televizorul. Dar aceasta este concluzia la care au ajuns câteva instanţe din România în ceea ce este, cert, una dintre cele mai ruşinoase pagini din istoria tribunalelor româneşti.

     Mă refer, evident, la "cazul Iovan". Pare limpede, din datele din presă, că Bogdan Iancu, cel care a fost împuşcat mortal, venise să fure din casa soţilor Iovan. Dar pare la fel de limpede că Adrian Iovan a dat fuga după el cu puşca şi l-a împuşcat. Judecătorii l-au achitat.

     Nu există niciun fel de justificare morală pentru această decizie. Domnul Iovan putea să stea în cameră. Se putea încuia pe dinăuntru. Putea ţipa pe geam, să atragă atenţia vecinilor sau a unei patrule. Tatăl meu a fost odată vânător, aşa încât ştiu ceva despre legis­laţia în materie de arme de vânătoare. Acestea trebuie ţinute demontate, cu muniţia încuiată. Domnul Iovan a montat arma, a pus cartuş pe ţeavă şi a plecat după tâlhar, să rezolve problema. Câte telefoane se puteau da la Poliţie în acest răstimp? Câte dulapuri puteau fi împinse în uşă pentru a o bloca? Sau dacă tot a tras, de ce nu a tras un foc de avertisment? Chiar dacă totul a fost o învălmăşeală şi puşca s-ar fi descărcat accidental, aceste cazuri de regulă tot omor se cheamă (prin neglijenţă). Nimeni nu are dreptul să patruleze noaptea prin casă cu o puşcă încărcată. Nici măcar în casa proprie.

     Zilele trecute, Mariana Bălănel, sora celui împuşcat, a dat statul român în judecată la CEDO. Ea reclamă că nu a fost admisă ca parte în dosar şi că instanţele au discriminat în funcţie de statutul social. Sper că la CEDO se va face dreptate.

     Dar cazul Iovan e doar un simptom al unei situaţii pe care Vladimir Tismăneanu a numit-o, foarte potrivit, "mexicanizarea României". Primari care scot pistoalele la rivalii lor politici, interlopi care sunt mai bine înarmaţi decât Poliţia, şefi locali care ies în stradă cu săbii Ninja, politicieni înconjuraţi de "badigarzi". Acum doi ani, Alexandru Rădulescu, şeful AFAN, l-a împuşcat în cap cu o puşcă de vânătoare pe un tânăr care venise cu familia la un picnic. Vina acestuia este că nu pricepuse suficient de repede că luciul apei fusese concesionat omului cu arma.

     Bogătaşul înarmat, care veghează de pe balconul vilei sau care trece prin oraş într-o maşină cu geamuri fumurii: iată simbolul unui regim politic care cultivă averea obscenă - dobândită, exhibată şi apărată fără niciun fel de reţineri morale. Cu complicitatea autorităţilor, evident. Nu eu le-am dat autorizaţii de port-armă tuturor rotofeilor tranziţiei către un nicăieri etic.

     Departe de mine de a justifica hoţia. Cred că oamenii au dreptul să se apere. Dar merită să iei o viaţă pentru câteva brăţări şi o haină de blană? În ce fel de ţară aşa ceva e acceptabil? Se vorbeşte, ipocrit, despre "dreptul la proprietate". Dar ce ar merita atunci indivizii care au jefuit bugetul statului, dacă amărâtul acela trebuia să moară agăţat de un burlan?

     Să nu ne facem iluzii: exemplul rău al autorităţilor face prozeliţi. Creează o stare de spirit. Pe site-ul agenţiei unde am citit ştirea despre procesul deschis de Mariana Bălănel, analiştii anonimi s-au dezlănţuit. "Toţi cei ce intră în casele oamenilor cu gând de jaf sau alte răutăţi, trebuie împuşcaţi în cap, precum cânii turbaţi, aşa e normal şi firesc", crede unul. Altul (grafia e aceea de pe internet): "ana dragă eşti cioară cumva? dak da să sperăm ca vei avea aceeaşi soartă ca jegu ăsta împuşcat de iovan!". Ce bine este să se ştie că respectăm proprietatea pri­vată, nu-i aşa?