OPINII Noua preşedinţie Donald Trump - reflecţii

Donald Trump a preluat funcţia de preşedinte al SUA. A avut loc "o tranziţie paşnică", adjectivul fiind subliniat obsesiv de către comentatorii locali.

Noul preşedinte - salutat de zeci de milioane, cu oponenţi de zeci de milioane. Este cel mai contestat preşedinte în epoca modernă. Nu este însă impresionat de critici, fiind activ în a riposta "tout azimut". Rămâne de văzut dacă, la capătul mandatului, va reuşi să atingă obiectivele cu care a câştigat campania. Printre ele: "În primul rând, America!"; reunificarea morală şi de acţiune a americanilor, redobândirea măreţiei Americii ("Make America great again!").

O mică divagaţie: "America first", sloganul de campanie al lui Trump, poate fi tradus în două moduri: "În primul rând, America!" ("Întâi, America"). Aceeaşi traducere o dau francezii: "L'Amerique d'abord!". Cealaltă traducere în română este "America pe primul loc!". Cred că prima traducere se apropie mai mult de sensul intenţionat de preşedinte. Sloganul are rădăcini în anul 1940, când a fost lansat de către oponenţii intrării în război împotriva Germaniei. Iar în epocă, una din interpretările critice date conţinutului a fost că sloganul era pro-nazist.

Acest slogan a fost anunţat de Trump în primul interviu de substanţă dedicat viitoarei sale politici externe, în aprilie 2016.

Preşedintele vorbeşte sacadat şi eliptic, de multe ori în sloganuri. A ales deja sloganul campaniei de realegere din 2020: "Păstrează măreţia Americii!" ("Keep America great!").

Îl accepţi sau nu, este greu să îi negi lui Trump că nu ar avea viziune.

Acum, la 20 ianuarie 2017, a demarat în forţă, cu un discurs la inaugurare vitriolic la adresa clasei politice, a predecesorilor (fără a-i nominaliza), care au dus SUA de râpă (în sănătate, politică industrială, combaterea sărăciei - a declarat că "acest carnagiu se opreşte acum"). A promis că "mlaştina va fi asanată" sub conducerea sa. Expresii noi în retorica lui Trump, menite să indice separarea de trecut. Accentele anti-fosta guvernare sunt asemănătoare cu cele din discursul de inaugurare al lui Reagan din 20 ianuarie 1981 - Trump declarând în campanie că Reagan este unul din modelele sale ca preşedinte.

A început să semneze ordine executive la mai puţin de o oră de la preluarea preşedinţiei, inclusiv în ceea ce priveşte demolarea actualului sistem de asigurări medicale ("ObamaCare"). A administrat în primele ore (prin vicepreşedinte) jurământul pentru ocupanţii unor posturi esenţiale în cabinet, cu caracter militar: secretarul pentru securitate internă şi secretarul apărării.

Primele teste vor fi date în scurt timp: decizia ridicării zidului la graniţa cu Mexic, modificarea radicală a sistemului de asigurare medicală, promovat de către predecesorul sau ("Obama care"), retragerea din Parteneriatul comercial Trans-Pacific (TPP), retragerea din acordul de la Paris privind schimbările climatice, presiuni asupra companiilor americane care produc în afara SUA să se reîntoarcă în ţară s.a.

Rezultatele vor fi analizate în detaliu de către observatori, conform tradiţiei, la capătul primelor 100 de zile ale preşedinţiei sale (la fine de aprilie a.c.).

În toate statele, liderii evaluează deja implicaţiile declaraţiilor (şi, de acum, ale deciziilor) noului preşedinte.

România nu face excepţie. Şi aceste analize trebuie să aibă ca rezultat ajustări ale strategiei de securitate naţională, ale politicii externe. Şi conducerea ţării, care are o răspundere uriaşă faţă de cetăţenii pe care îi guvernează, ar avea motive de îngrijorare, chiar de alarmă.

Să luăm NATO - pilonul politicii de securitate a României. Trump a fost vocal în repetate rânduri asupra temei.

În discursul de inaugurare a subliniat: "am apărat graniţele altor naţiuni, refuzând să le protejăm pe ale noastre". Sau: "Am acordat subsidii armatelor altor ţări în dauna armatei noastre".

Într-un interviu cu câteva zile înainte de inaugurare, dat unor ziare europene, a exprimat dubii sau a pus de-a dreptul în discuţie politica americană de sprijinire a UE sau de menţinere a angajamentelor americane în NATO, ca front comun împotriva Rusiei. NATO în opinia sa este depăşită ("obsolete"), fiind înfiinţată cu atâţia ani în urmă. În plus, multe state nu îşi plătesc partea corectă din cheltuieli (excepţie fac cinci state - fără a fi numite). În opinia sa, a venit timpul ca aliaţii NATO să se apere (a se înţelege, singuri, fără SUA), căci sunt capabili.

Să ne oprim puţin asupra acestei teme, care are două repere de analiză.

Primul este legat de costuri. Este un subiect sensibil, de ani buni, în interiorul alianţei. Faptul că Trump reia în forţă argumentele conducerii militare reflectă fidel atitudinea sa de a guverna statul cu bagajul de experienţă, argumente şi atitudini acumulate în cariera de businessman. Astfel, cine nu plăteşte, pierde protecţia. Trump cere peremptoriu fie ca statele europene NATO să se apere singure, fie să plătească "o suma corectă" în schimbul asigurării protecţiei militare americane - "partenerii" de alianţă să nu mai spere că SUA vor continua să acopere peste 70% din cheltuielile NATO (nu este clar care va fi atitudinea faţă de Canada, care cheltuie mult mai puţin decât pragul de 2% din PIB, "instituţionalizat" în interiorul alianţei). Din perspectiva americană, logica lui Trump este fără cusur.

Dacă noul preşedinte crede că unii aliaţi plătesc insuficient pentru protecţia acordată, decurge logic că cele mai afectate vor fi statele mici şi mijlocii, care sunt aruncate într-un mediu internaţional mult mai dur, mai riscant, mai instabil, cu un coeficient de volatilitate în creştere substanţială.

Ce va face România? Va fi nevoită să rezolve cunoscuta dilema "Hobson's choice": sau va accepta ce i se oferă sau va avea libertatea să refuze. Este prematur în a şti ce ni se cere. Oricum, ea se situează, astăzi, consistent sub pragul de 2% PIB al cheltuielilor pentru apărare. Deci, este o presupunere rezonabilă că România va spori copios cheltuielile militare, la nivelul care i se va cere, ceea ce va afecta priorităţile uzuale în elaborarea bugetului. Şi, mai departe, sper că va veni timpul să alocăm o parte semnificativă din bugetul apărării cercetării tehnologice pe o scară largă (aşa cum se întâmplă în SUA). Ceea ce ar putea fi o doză de sprijin acordat şi companiilor private în domeniu.

Circumstanţele nu sunt numai de ordin pecuniar. Este de presupus că României i se va cere o contribuţie mai mare operaţională la acţiunile alianţei, mult mai mult decât la nivelul actualelor contingente şi operaţiuni. Ceea ce ne va crea noi provocări.

Al doilea reper se referă la "actualizarea" alianţei, ca statut, ca întindere operaţională. Trump are idei de a reduce rolul SUA în lume. A declarat că va acţiona unilateral, depărtându-se de aliaţi tradiţionali şi apropiindu-se de (unii) adversari (New York Times, 11 noiembrie 2016: "What Is Donald Trump's Foreign Policy?").

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic a fost înfiinţa în 1949 ca alianţă colectivă împotriva URSS. În mare măsură ca urmare a cunoscutului discurs programatic al lui Churchill, din 1946, referitor la "Cortina de fier". În mod firesc, în epocă, SUA şi-au asumat angajamentul de protecţie a statelor vest-europene membre la semnare (8, fără cele două state din nordul Americii şi fără cele două state vest-europene insulare - Marea Britanie şi Islanda). Şi tot SUA au plătit cheltuielile.

În timp, numeric, cea mai substanţială extindere a avut loc în intervalul 1999 - 2009 - 12 state. Dacă în cazul României, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, celor trei state baltice, aderarea a fost convingător argumentată prin referire la pericolul Rusiei, sunt state în cazul cărora pericolul rusesc pare îndoielnic: Albania (2009), Croaţia (2009), Slovenia (2004). Ceea ce diluează conceptul iniţial al alianţei ca scut împotriva pericolului rusesc potenţial. Ceea ce dă temei aserţiunii noului preşedinte american că alianţa este "depăşită" (ca să nu traducem "perimată").

Rusia nu mai este văzută de către noul preşedinte drept un pericol direct şi iminent, la nivelul iniţial de alertă, nici pentru SUA, nici pentru Europa ("meciul" a fost tranşat prin rezultatul războiului rece, cu mulţi ani în urmă).

Trump a făcut o prioritate de ordin militar din războiul împotriva terorismului. Ceea ce ar însemna că NATO devine "mai puţin prioritar" (cu scuze pentru barbarism). Incidental, preşedintele Putin a anunţat de destule ori că astăzi, pericolul internaţional comun este terorismul. Evident, planurile de acum câţiva ani ca NATO să accepte ca membri Georgia, Ucraina, Macedonia, Bosnia-Herţegovina s.a. vor fi îngheţate "sine die"- ceea ce va mulţumi parţial Rusia. Iar dacă, în lupta împotriva terorismului, Rusia va reitera oferta (făcută cu ceva ani în urmă) de a pune la dispoziţie facilităţi de monitorizare radar de care dispune, de exemplu, în sudul Rusiei sau în state limitrofe, vom asista la un pas înainte în colaborarea militară ruso-americană.

În ecuaţia bilaterală militară, se poate concepe că cei doi lideri vor ajunge la un aranjament de control reciproc al înarmărilor strategice.

Rămâne de văzut însă cum vor armoniza SUA cerinţele protecţiei aliaţilor europeni NATO cu relaţia nouă (în care antagonismul este diminuat), care se prefigurează cu Moscova. Este improbabil că SUA se vor deroba brusc, definitiv şi radical de angajamentele asumate. Trebuie precizat: dezgheţul iminent, firav sau nu, care se prefigurează în relaţiile Washington-Moscova nu înseamnă că poziţiile de fond ale celor două state se înscriu pe o traiectorie de convergentă. Pur şi simplu, interesul comun de azi (de exemplu, lupta împotriva terorismului) face posibil ca divergenţele să poată fi administrate mai uşor, sau, probabil, să fie puse temporar "la naftalină". Dar ne putem aştepta ca SUA să "sfătuiască" România să fie mai pragmatică în relaţiile cu Rusia, să pună surdină retoricii (a mai făcut-o anterior preşedintele Bush II la Bucureşti, în două rânduri: 2002, noiembrie şi 2008, aprilie). Să facem şi o trimitere la harta "Moldovei mari" oferită recent de preşedintele Putin noului preşedinte al Republicii Moldova, gest cu o simbolistică străvezie.

Ceea ce ne obligă la meditaţie. În ce măsură transferul centrului de greutate al alianţei către combaterea terorismului va slăbi angajamentul de protecţie a statelor baltice, României, Poloniei şi altor state est-europene. Practic se crează o fisură, care poate deveni o falie, între interesul SUA de a eradica terorismul şi nevoia existenţială de securitate a unora din statele est-europene (merită citită interpretarea din 16 ianuarie a interviului lui Trump - vezi link). O spune elocvent autorul: "Trump pune sub semnul întrebării sau scoate din calcul mai multe componente cheie ale politicii faţă de Europa, inclusiv sprijinul faţă de UE şi de un front comun împotriva Rusiei".

Sunt analize ("Trump flirtează cu o cursa a înarmărilor", în New York Times, 23 decembrie 2016), care indică o modificare "seismică" în ceea ce priveşte rolul alocat armelor nucleare în apărarea SUA şi a aliaţilor săi. Este de esenţă de clarificat cu nouă administraţie ce ar trebui/ ar fi oportun pentru noi de făcut în asemenea împrejurare.

Să nu ne facem iluzii crezând că "la o adică", invocarea articolului 5 din Tratat va crea pe loc efectul dorit. Este greu de presupus că SUA vor reacţiona "pe pilot automat" şi vor sări cu toată puterea în apărarea unora din aliaţi. Sunt atâtea exemple de sens contrar în istorie. Mai ales dacă se şi spune în clar că tratatul este depăşit. Una din soluţiile posibile ar fi ca România, în noua configuraţie a geo-politicului internaţional, să genereze un interes suplimentar al SUA, stabil şi consistent, în menţinerea şi protecţia securităţii României. Probabil că sunt şi alte soluţii.