Victimele Progresului

     Cu mulţi ani în urmă aveam un disc-vedere. Ce este asta? La prima vedere, o vedere. Era chiar o carte poştală, cu o imagine a unui câmp de floarea-soarelui. Însă pe stratul transparent de pe faţa vederii erau imprimate, circular, şanţuri din acelea care se găsesc pe dis­curile vechi, de vinil. Asta însemna că discul-vedere putea fi ascultat exact ca un disc obişnuit, într-un pick-up normal.
     Discurile-vedere au dispărut de mult. La fel au dispărut multe obiecte, obiceiuri sau locuri ale memoriei noastre. Pe unele nu le regret. Filmul foto, bateriile cu cărbune şi coada la sifoane, duminică dimineaţa. Însă altele s-au dus, călcate de Progres pe când încercau să traverseze legitim strada spre timpuri mai fericite. Am o listă cu câteva dintre lucrurile bune, care sunt acum de negăsit.
     Stiloul. Ce om serios umbla înainte fără un stilou decent? Eu aveam un stilou chinezesc, aşa erau vremurile... Nu era rău. Am realizat cât de mult au decăzut moravurile contemporane când mi-am dat seama că umblu de ani de zile fără stilou, doar cu nişte pixuri nenorocite, din plastic.
     Macadamul. Nu înţeleg ce i-a apucat pe cei de la Primărie. Sau de la Drumuri. Au început să scoată piatra cubică din zona Arcului de Triumf. Nu ajungea că nu mai avem şosele pitoreşti cu macadam. Acum trebuie să vedem doar asfalt negru pe un bulevard istoric.
     Lavaliera. Aceasta era deja o amintire când am deschis ochii. Nu cunosc decât o sigură persoană care o mai poartă, rar. Îmi e greu să îmi explic de ce, pentru că este o piesă foarte elegantă a cos­tumului masculin. Probabil pentru că are un aer de preţiozitate care îi trădează originea. Numele vine de la ducesa de La ValliPre, una dintre cele mai autentice aristocrate ale secolului al XVII-lea. Într-o epocă a democraturii televizate este de înţeles că lavaliera nu mai e la modă. Eu mi-am cumpărat una acum câţiva ani şi o ţin de atunci în dulap, precum studenţii nord-coreeni care îşi cumpărau blugi de pe piaţa neagră, pe vremea "vechiului regim", şi nu îndrăzneau să îi poarte pe stradă.
     Tracţiunea spate. Cei de la Porsche merită un monument pentru încăpăţânarea cu care ţin în producţie, de peste 40 de ani, modelul 911. Altfel, maşinile cu tracţiunea pe osia din spate au dispărut. Unele dintre cele mai simpatice maşini, precum "Broscuţa" celor de la Volkswagen sau Fiat 850, aveau tracţiune spate. Şi unele dintre cele mai frumoase. Vă mai amintiţi de Renault Dauphine? Sau de Tatra 603? Acum sunt istorie. Explicaţia obişnuită a dispariţiei acestora ("tendinţa de subvirare") este ridicolă. În realitate, sunt aşteptările noastre cele care s-au schimbat. Preferăm automobilele cu botul lung şi solid. Ne place să conducem în viteză cu un bloc de fontă de 200 de kilograme în faţă. Motorul în spate schimbă complet linia maşinii. Îi dă o graţie de neînţeles pentru primitivii cu volan.
     Popicele. Erau odată un sport foarte popular şi o distracţie duminicală a clasei muncitoare, încă dinainte de război. Versiunea americană, bowling-ul, era deja o industrie de un miliard de dolari anual, în 1940. Suburbiile americane au fost populate, în anii "50-"60, cu bowling alleys, mici palate de neon. Şi la noi sălile de popice erau destul de comune. Acum sunt de negăsit. Am căutat pe Internet să văd ce se întâmplă. Mai există o Federaţie Română de Popice şi Bowling. Doar 15 săli omologate în toată ţara, dintre care una în Bucureşti. Cu toate acestea, lotul naţional a luat două medalii de bronz anul acesta la Campionatul Mondial din Croaţia. Mass-media are altceva mai bun să ne arate, evident: fotbalişti care driblează gramatica limbii române, patroni care driblează Fiscul, spectatori care driblea­ză jandarmii. Sănătate prin sport!
     Pontiac. Adevărate sculpturi cu motor, maşinile Pontiac au definit, decenii la rând, standardele în clasa lor. Pe la noi nu prea ajungeau, înainte de Revoluţie. Am văzut una într-un film, cred că era celebrul Firebird Trans Am din 1977, roşu, inimitabil. Tot Pontiac a produs modelele Bonneville şi GTO. Însă firma a încăput pe mâna contabililor. Clienţilor le-au fost oferite modele banale, cu piese din plastic şi cu aspect de taximetre. Anul acesta marca este lichidată.
     Braga. Nu se mai găseşte de mulţi ani. De curând, un magazin dintr-un mall a adus ceva pe care a scris "Bragă". Mi-a dat telefon soţia să mă anunţe că începea o nouă eră. Am fugit şi am cumpărat un pahar. Dezamăgire totală. Nici măcar culoarea nu era bună. Chiar nimeni nu mai e în stare să facă bragă în ţara asta?
     Led Zeppelin. Nimic de adăugat. Doar deschideţi televizorul să vedeţi ce trece drept muzică în ziua de as­tăzi.
     Măruntul. Ne transformăm, încet dar sigur, într-o societate de moguli- aspiranţi. Nimeni nu mai are mărunt, nici la magazin şi nici prin buzunare. Doar bancnote. Când eram copii, noi primeam şi strângeam bănuţi. Acum am fost cu un copilaş la magazin, trebuia să îi iau ceva. Nu s-a încurcat cu mărunt. M-a întrebat cât am pe card. "Fonduri insuficiente", m-a informat aparatul. n 

     Notă: Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.