Dispariţiile din centrele de azil, noua breşă de securitate a UE

Un număr impresionant de solicitanţi de azil dispar din centrele de cazare din Europa de Vest, iar acest fenomen, tratat mult timp ca o disfuncţionalitate administrativă minoră, a devenit între timp una dintre cele mai serioase breşe de securitate şi guvernanţă ale Uniunii Europene, se arată într-un articol publicat de site-ul german de ştiri Welt. Dispariţia acestor persoane din sistemul oficial nu înseamnă doar pierderea trasabilităţii lor administrative, ci generează efecte în lanţ care ating direct siguranţa publică: creşterea riscului de infracţionalitate oportunistă, alimentarea reţelelor de trafic de persoane şi, în cazuri-limită, sporirea vulnerabilităţilor exploatabile inclusiv de reţele extremiste sau teroriste. Dimensiunea fenomenului nu mai poate fi ignorată, mai ales atunci când este pusă în relaţie cu amploarea fluxurilor migratorii din ultimii ani.

Din analiza datelor existente la nivel european pe care am efectuat-o în urma articolului publicat de sursa citată, am reţinut că în perioada 2022-2024 Uniunea Europeană a înregistrat, potrivit Eurostat, aproximativ 2,83 milioane cereri de azil depuse pentru prima dată: 873.700 în 2022, 1.048.900 în 2023 şi 911.960 în 2024. Doar în 2024, numărul total al cererilor de azil, incluzând şi cererile repetate,a ajuns la 996.815, ceea ce înseamnă aproape un milion de persoane intrate într-un sistem naţional sau european de recepţie, procedură şi control.

La acest tablou se adaugă un fenomen fără precedent: de la declanşarea invaziei ruse în Ucraina, în februarie 2022, statele UE au acordat protecţie temporară unui număr de aproximativ 6,8 milioane de persoane refugiate din ţara respectivă, care nu au intrat în procedura clasică de azil, dar au devenit parte a infrastructurii sociale şi administrative europene. În paralel, presiunea la frontierele externe a rămas constant ridicată: Frontex a raportat circa 380.000 de treceri neregulamentare detectate în 2023 şi peste 239.000 în 2024, la care se adaugă alte peste 133.000 doar în primele nouă luni din 2025, potrivit unui raport publicat recent de Eurostat.

În acest context numeric masiv, problema dispariţiilor din centrele de azil capătă o altă greutate. Germania oferă unul dintre cele mai clare exemple recente, potrivit jurnaliştilor de la Welt. Astfel, în landul Rheinland-Pfalz, între iulie 2024 şi finalul lui 2025, 923 de persoane au fost raportate oficial ca dispărute din centrele de primire, dintr-un total de 10.120 de persoane cazate în acel interval, ceea ce înseamnă o rată de peste 9%. În termeni administrativi, dispariţia este definită extrem de lax: o absenţă mai mare de trei zile este suficientă pentru ca o persoană să fie declarată dispărută din sistemul de recepţie. Centrele nu sunt spaţii de detenţie, iar libertatea de mişcare este garantată, însă efectul practic este acelaşi: o persoană intrată legal în sistem devine, de la un moment la altul, invizibilă pentru autorităţi. La nivel federal, datele consolidate indică mii de solicitanţi de azil dispăruţi din evidenţele landurilor, iar fenomenul nu este limitat la Germania, ci se regăseşte, cu variaţii metodologice, în mai toate statele vest-europene supuse presiunii migratorii, potrivit sursei citate.

Această „evaporare” din sistem produce o ruptură critică în lanţul de gestionare a migraţiei. Atunci când autorităţile nu mai ştiu unde se află o persoană, nu mai pot finaliza procedura de azil, nu mai pot aplica o decizie de returnare în cazul respingerii cererii şi nu mai pot evalua individual riscurile de securitate. Comisia Europeană recunoaşte implicit această problemă atunci când vorbeşte despre necesitatea reducerii riscului de sustragerea deliberată de la proceduri şi despre întărirea mecanismelor de urmărire şi returnare. Faptul că, la nivelul UE, rata efectivă de returnare a persoanelor fără drept de şedere rămâne de ani de zile în jurul a 20% arată că dispariţia din centre nu este un accident marginal, ci o strategie de evitare a sistemului, tolerată de disfuncţionalităţile acestuia.

Zona gri creată de aceste dispariţii este fertilă pentru infracţionalitate. Persoanele care părăsesc centrele de azil pierd, în general, accesul la cazare, sprijin material şi un cadru legal clar. În lipsa unui statut stabil, ele sunt împinse către economia informală, munca la negru, falsuri de documente, furturi mărunte sau alte forme de criminalitate de subzistenţă. Mai grav, invizibilitatea administrativă le transformă în ţinte ideale pentru reţelele de trafic de persoane, care exploatează tocmai lipsa de protecţie, frica de autorităţi şi precaritatea juridică. Acest mecanism este recunoscut şi de instituţiile europene, care avertizează constant asupra legăturii dintre migraţia neregulată, dispariţiile din sistem şi exploatarea criminală.

Cea mai dramatică dimensiune a fenomenului este cea care implică minorii. Analizele sintetizate de Parlamentul European arată că, între 2021 şi 2023, cel puţin 51.433 de minori migranţi neînsoţiţi au fost raportaţi ca dispăruţi în Europa. Vorbim practic despre copii care au intrat în sisteme de protecţie create special pentru ei şi care, ulterior, au dispărut fără a putea fi localizaţi, într-un continent care pretinde standarde ridicate de protecţie a copilului. Aceste dispariţii nu sunt simple „plecări voluntare”, ci indicii puternice ale unor reţele de trafic, exploatare sexuală sau muncă forţată, care se bazează exact pe fisurile din sistemele de azil.

Tema terorismului trebuie abordată şi ea, mai ales că rapoartele Europol arată că ameninţarea teroristă în UE este complexă şi multiformă, iar marea majoritate a solicitanţilor de azil nu au nicio legătură cu extremismul violent. Totuşi, din perspectivă de securitate, existenţa unor mase de persoane neidentificate complet, nelocalizate şi ieşite din orice procedură oficială reprezintă, în sine, o vulnerabilitate. Zonele gri sunt cele în care pot opera reţelele criminale şi, în cazuri rare, actorii radicalizaţi. Riscul nu derivă din statutul de migrant sau refugiat, ci din eşecul statului de a menţine trasabilitatea şi controlul procedural. Tocmai de aceea UE extinde şi consolidează sisteme precum Eurodac, pentru a urmări mai bine deplasările neregulate şi identităţile multiple în interiorul Uniunii.

În esenţă, Uniunea Europeană se confruntă cu un paradox periculos: gestionează fluxuri de milioane de persoane, dar acceptă ca zeci de mii să dispară anual din sistemele sale, fără consecinţe reale. Fiecare persoană dispărută reprezintă un eşec dublu, de protecţie şi de control. Pentru societate, acest eşec se traduce prin insecuritate, polarizare politică şi pierderea încrederii în instituţii. Pentru cei dispăruţi, înseamnă expunere la exploatare, criminalitate şi marginalizare. Iar pentru proiectul european, miza este şi mai mare: credibilitatea unui sistem care pretinde ordine, solidaritate şi respectarea statului de drept, dar care, în practică, permite ca oamenii, inclusiv copiii, să devină invizibili în interiorul său. Dacă această breşă nu este închisă prin proceduri coerente, aplicate consecvent şi coordonate la nivel european, riscurile asociate dispariţiilor din centrele de azil vor continua să crească, odată cu ele crescând şi costurile sociale, politice şi de securitate pentru întreaga Uniune.