Investiţiile în AI - cele mai mari din istoria omenirii - se fac orbeşte

Cinci companii americane vor cheltui anul acesta aproape trei sferturi de trilion de dolari, iar niciuna nu poate spune cât primeşte în schimb.

Firma de analiză a creditului CreditSights estimează cheltuielile de capital ale companiilor Amazon, Microsoft, Alphabet, Meta şi Oracle la aproximativ 750 de miliarde de dolari în 2026, cu 67% peste anul trecut şi al treilea an consecutiv cu o creştere de peste 60%. Aceeaşi firmă socoteşte că circa trei sferturi din această sumă merg spre infrastructura pentru inteligenţă artificială. În 2024, cheltuiala totală a celor cinci companii fusese de 256 de miliarde.

Alături, o singură comparaţie.

CGIAR este cea mai mare reţea de cercetare agricolă finanţată din bani publici de pe glob: cincisprezece centre, nouă mii de cercetători, optzeci şi nouă de ţări. Soiurile ieşite din laboratoarele ei hrănesc astăzi sute de milioane de oameni. Bugetul ei anual de cercetare este de puţin peste 900 de milioane de dolari. În cincizeci de ani de existenţă, prin CGIAR au trecut aproximativ 60 de miliarde de dolari, cu zece dolari de folos măsurat pentru fiecare dolar cheltuit şi cu randamente care s-au menţinut ridicate pe tot parcursul.

Tot ce a primit această reţea în cincizeci de ani se cheltuieşte astăzi, pe infrastructura pentru inteligenţă artificială, în mai puţin de şase săptămâni.

Asta nu dovedeşte că banii se cheltuiesc greşit. Dovedeşte că se cheltuiesc într-un singur loc, cu o grabă pe care randamentul dovedit al altor investiţii nu o justifică.

• Ce se invocă

Companiile care semnează aceste bugete au un argument, mai bun decât pare din afară.

Piaţa potenţială a inteligenţei artificiale nu trebuie comparată numai cu piaţa programelor de calculator, fiindcă o parte din valoarea ei poate proveni din costul muncii pe care o preia. Programele se vând, în toată lumea, cu circa 1,5 trilioane de dolari pe an, potrivit Gartner. Salariile plătite în toată lumea trec de patruzeci de trilioane. Un instrument care ţine locul unor ore de muncă omenească se măsoară în raport cu a doua mărime, nu cu prima. Aceasta este ipoteza înlocuirii muncii, singura care poate susţine bugete de asemenea mărime.

Ipoteza înlocuirii muncii nu e o simplă promisiune. Microsoft a anunţat oficial, pentru trimestrul al treilea al exerciţiului fiscal 2026, un ritm anualizat de venituri din inteligenţă artificială de peste 37 de miliarde de dolari, cu 123% peste anul precedent. Nvidia a raportat, pentru trimestrul încheiat în iulie 2026, venituri trimestriale de 89 miliarde dolari din echipamente pentru centre de date. Costul folosirii unui model cu performanţă comparabilă cu GPT-3.5 pe testul MMLU a scăzut de peste 280 de ori în aproximativ optsprezece luni, potrivit Stanford AI Index. Iar AlphaFold a rezolvat predicţia structurii proteinelor, problemă rămasă deschisă vreme de peste cincizeci de ani.

Ipoteza înlocuirii muncii are însă şi un contraargument măsurat. Boston Consulting Group socoteşte că aproximativ 12% din locurile de muncă din Statele Unite intră în categoria în care inteligenţa artificială poate înlocui direct omul la sarcinile de bază, fără ca cererea să compenseze substituirea. Restul rămâne muncă asistată, nu muncă preluată - iar munca asistată se vinde la preţul unui abonament, nu la preţul unui salariu.

Ipoteza înlocuirii muncii justifică, în plus, mărimea sumelor cheltuite, dar nu viteza cu care se cheltuiesc. Graba are patru cauze care nu decurg din calculul rentabilităţii investiţiei, ci din structura competiţiei şi din stimulentele participanţilor.

Câştigul se împarte inegal. Dacă locul întâi valorează de câteva ori cât locul al treilea, fiecare companie socoteşte separat că pierderea din a rămâne în urmă e mai mare decât pierderea din a cheltui prea mult. Socoteala e corectă pentru fiecare companie în parte şi primejdioasă pentru toate laolaltă: se construieşte capacitate pentru o poziţie de vârf pe care nu o pot ocupa toate.

Riscul directorului nu e acelaşi cu riscul acţionarului. Un director care cheltuieşte prea puţin riscă să fie schimbat înainte să se vadă că avusese dreptate. Unul care cheltuieşte prea mult, într-o industrie care greşeşte toată, împarte răspunderea cu ceilalţi.

O parte din cerere se naşte singură. Producătorul de procesoare investeşte în cumpărător, iar cumpărătorul foloseşte banii primiţi ca să cumpere procesoare chiar de la cel care i-a investit. Vânzarea intră în cifra de afaceri a producătorului, deşi cererea a fost finanţată, în parte, chiar de capitalul dat de el cumpărătorului.

În sfârşit, datoria acoperă acum 32% din aceste cheltuieli, faţă de 9% în exerciţiul 2024, potrivit FactSet. Mărimea pariului rămâne aceeaşi. Se schimbă cine plăteşte dacă iese prost.

• Prima fisură: banii au început să iasă

Până anul trecut, cheltuiala se făcea din numerarul propriu al unor companii extrem de profitabile. Nu mai este aşa peste tot.

Alphabet a raportat, pentru trimestrul al doilea din 2026, un flux de numerar din exploatare de 39,1 miliarde de dolari şi cheltuieli de capital de 44,9 miliarde. Rezultă un flux de numerar liber negativ de circa 5,8 miliarde. Reuters consemna, la 22 iulie, presiunea generală asupra fluxurilor de numerar ale marilor operatori.

A doua fisură ţine de contabilitate. Investitorul Michael Burry susţine că ciclul economic util al unor procesoare pentru inteligenţă artificială este mai apropiat de doi-trei ani decât de cei cinci-şase folosiţi în amortizarea contabilă, şi estimează că diferenţa ar putea subestima deprecierea cu circa 176 de miliarde de dolari între 2026 şi 2028. Este o ipoteză, nu o constatare: echipamentele vechi pot produce valoare şi după apariţia generaţiilor noi. Dacă ipoteza se verifică însă, o parte din profiturile raportate astăzi sunt cheltuieli amânate.

• O socoteală care nu se poate face

Se poate încerca un calcul, şi trebuie spus limpede unde se opreşte.

Firma de consultanţă Bain a estimat, în raportul său anual din septembrie 2025, că infrastructura aflată în construcţie ar trebui să susţină aproximativ două trilioane de dolari de venituri anuale până în 2030 pentru a-şi acoperi costul. Sparkline Capital a reluat această estimare în octombrie 2025, alăturând-o veniturilor din inteligenţă artificială de la acel moment - de circa o sută de ori mai mici.

Estimarea nu este o măsurătoare. Ea depinde de trei mărimi alese de cel care socoteşte: câţi ani rezistă un procesor, cât de repede cresc veniturile, ce randament se cere capitalului. Mişcate în limite rezonabile, aceleaşi trei mărimi dau rezultate care merg de la acoperire completă până la un deficit de peste jumătate.

Se poate încerca şi pe alt drum. Institutul de cercetare Epoch AI a stabilit că preţul amortizat al echipamentelor şi energiei pentru antrenarea unui program de vârf a crescut cu aproximativ 2,4 ori în fiecare an, începând din 2016. Aceasta este una dintre puţinele mărimi solide ale domeniului.

Ea nu spune însă nimic singură. Costul este un termen al unei fracţii căreia îi lipseşte al doilea, singurul care ar conta: cât s-a câştigat în capacitate, trecând de la o generaţie la următoarea. Aici stă dificultatea de fond. Nu există o unitate de măsură unică, stabilă şi general acceptată care să transforme progresul acestor programe într-o mărime comparabilă de la o generaţie la alta. Există numeroase teste, iar Stanford AI Index arată că multe dintre ele se saturează în câteva luni; o cercetare din 2026 pe şaizeci de teste pentru modele de limbaj găseşte aproape jumătate într-o stare avansată de saturaţie. Testul care despărţea două programe anul trecut nu le mai desparte anul acesta, şi se înlocuieşte cu altul.

Aici stă faptul cel mai important al acestui domeniu: se ştie exact cât se plăteşte şi nu se poate şti, în termeni comparabili, ce se cumpără.

• Ce s-a mai văzut

Precedentul cel mai apropiat este boomul fibrei optice din anii "90. După suprainvestiţia din telecomunicaţii, cea mai mare parte a capacităţii instalate a rămas neutilizată o bună bucată de vreme, iar pe multe rute internaţionale preţurile transportului de date au căzut cu peste 90% în doi-trei ani, potrivit publicaţiilor de specialitate ale epocii. Cei mai mari cinci producători de echipamente pentru telecomunicaţii valorau împreună circa un trilion de dolari şi au pierdut aproximativ 90% din valoarea bursieră într-un an şi ceva, iar industria se împrumutase cu vreo două trilioane în cei cinci ani dinaintea prăbuşirii.

Fibra a rămas însă în pământ şi a fost folosită mai târziu de alţii. Un tipar întâlnit atât la calea ferată, cât şi la fibra optică este că o parte însemnată din câştigul economic s-a transferat ulterior către utilizatorii infrastructurii, nu către constructorii ei. Cine plăteşte astăzi nu e neapărat cine încasează mâine.

Deosebirea faţă de fibră este că, atunci, capacitatea a rămas nefolosită ani de zile. Astăzi capacitatea se vinde înainte să fie construită, iar constrângerea este fizică: energia electrică, memoria şi forţa de muncă, nu lipsa clienţilor.

• Ce rămâne în picioare

O singură constatare, care nu depinde de nicio estimare şi rămâne adevărată chiar dacă pariul iese bine.

Companiile publică bugete de investiţii, estimări ale cererii şi aşteptări privind veniturile, dar nu publică praguri verificabile la care construcţia s-ar opri. Nu la ce nivel de venituri. Nu la ce dată. Nu în ce condiţie.

O investiţie căreia nu i se cunoaşte public condiţia de oprire seamănă mai puţin cu un calcul economic şi mai mult cu un pariu fără criteriu de infirmare. Lucrurile ar friza iraţionalul - dacă n-ar exista o altă explicaţie.

• Se cumpără timp, nu produse

Statutele Universităţii din Paris, date în 1215, cereau cel puţin şase ani de studiu al artelor liberale înainte ca cineva să poată preda, iar pentru teologie stabileau vârsta minimă de treizeci şi cinci de ani, la capătul unui parcurs care putea ţine cincisprezece ani. Asprimea avea un temei pe care l-am pierdut de atunci. În acea epocă, corpusul cunoaşterii savante recunoscute de universitatea europeană putea încă fi cuprins într-un parcurs individual, cu condiţia ca omul să nu facă nimic altceva.

Ruptura devine vizibilă în jurul anului 1500, şi a produs-o tot o schimbare tehnică. Se estimează că, în cei cincizeci de ani de la Gutenberg, tiparniţele europene scoseseră între opt şi douăzeci de milioane de exemplare. În aceiaşi ani, corăbiile aduceau din America şi din Asia plante, animale, limbi şi popoare despre care nu scrisese niciun autor antic. Erasmus şi Pico della Mirandola aparţin încă idealului renascentist al savantului care poate aspira la cuprinderea întregii cunoaşteri; după ei, idealul se stinge.

Specializările de astăzi nu vin, aşadar, dintr-o îngustare a minţii omeneşti. Vin din explozia cantităţii de cunoştinţe. De cinci secole încoace, nimeni nu mai poate şti tot, iar fiecare generaţie a primit această constrângere ca pe o pierdere fără întoarcere.

Ceea ce se cumpără astăzi cu sute de miliarde de dolari nu e un program de calculator. E putinţa ca acea pierdere să nu fie definitivă: un acces inteligibil la totalul cunoaşterii omeneşti, cu posibilitatea de a lega între ele domenii care nu-şi mai vorbesc de cinci sute de ani. O schimbare tehnică a rupt atunci putinţa de a cuprinde totul; se plăteşte acum pentru o schimbare tehnică despre care se speră că o va reface.

Iar de aici înainte începe o ipoteză, pe care o dau ca ipoteză. În capătul cel mai puţin mărturisit al aceleiaşi dorinţe stă prelungirea vieţii şi, la limita ei, nemurirea. Nimic din cifrele de mai sus nu o dovedeşte. Ea explică însă graba mai bine decât orice model de rentabilitate: nu se cumpără produse, se cumpără timp. Pentru cine crede că plăteşte ca să nu moară, întrebarea la ce sumă se opreşte nu are niciun înţeles.

Oamenii care au ridicat Turnul Babel nu au vrut o clădire înaltă. Au vrut să ajungă la cer. Cea mai mare mobilizare de cărămizi şi de braţe a epocii lor nu s-a oprit fiindcă se terminaseră materialele, ci fiindcă cei care construiau au încetat să se mai înţeleagă între ei.

Astăzi se toarnă beton şi se trage cablu în acelaşi scop, cu aceeaşi grabă, iar limba comună lipseşte de la început: nu există o măsură comparabilă a lucrului care se construieşte, deci nu există nici cuvintele în care s-ar putea spune că s-a construit destul.

Rămâne o singură întrebare de pus celor care semnează aceste bugete, şi nu e când devin rentabile investiţiile. La aceea au răspunsul pregătit.

Ce ar trebui să se întâmple ca să vă opriţi?

(NOTA: text întocmit cu asistenţa AI)